BĂTRÂNUL PORFIRIE
BĂTRÂNUL PORFIRIE
Există o mare ignorantă fată de
comorile vii ale traditiei noastre ortodoxe. Există, de asemenea, o sumă de
prejudecăti cultivate printr-o bine instrumentată propagandă anticrestină. Eu
însumi sunt un exemplu elocvent în acest sens. La primul contact direct cu modul
ortodox de viată, prilejuit de întâia mea vizită în Sfântul Munte, am rămas
siderat. Descopeream un contrast stupefiant între ceea ce vedeam si trăiam în
mănăstiri, pe de o parte, si preconceptiile care îmi fuseseră constant inoculate
despre calitatea sufletească, morală si intelectuală a crestinilor practicanti,
pe de altă parte. Mă întrebam consternat: „Bine, dar prin ce mecanisme mi-am
construit o imagine atât de distorsionată despre lucruri pe care nu le-am
cunoscut niciodată direct, si de care nici măcar n-am fost vreodată
preocupat?!“.
într-adevăr, nici eu si nici vreunul dintre membrii
anturajului meu nu aveam legături sau cunostinte printre oamenii Bisericii. Nu
studiasem si nu eram la curent cu învătăturile, hotărârile sau diversele puncte
de vedere ale Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, afisam o atitudine aprioric
critică si ostentativ inamicală fată de Biserică. Conduita mea era profund
injustă si stupidă. A fost nevoie de un prim contact viu, de trei zile, cu viata
Sfântului Munte, pentru a începe o reevaluare onestă a opiniilor mele, tributare
într-o măsură semnificativă influentei ziarelor, radioului si televiziunii. A
fost nevoie de minunata si fericita experientă a întâlnirii cu venerabili
stareti si părinti ai ortodoxiei, pentru a-mi destrăma vălul unei ignorante care
îmi contamina substantial modul de perceptie a realitătii.
Nu intentionez
nici o clipă să sustin că toti crestinii practicanti ar fi sfinti. Multi dintre
ei se străduiesc însă realmente să devină! Nu sustin că n-ar avea neajunsuri si
scăderi. Bună parte dintre ei fac însă eforturi remarcabile pentru a le corija
(ceea ce nu se poate spune în nici un caz despre dusmanii Bisericii). De
asemenea, sunt departe de a sustine că nu s-ar întâmpla si lucruri scandaloase
în Biserică. Trebuie însă tinut seama de faptul că, oriunde există oameni, se
întâmplă si se vor întâmpla astfel de lucruri. în plus, realitatea dovedeste
irefutabil că intensitatea si ponderea scandalurilor în Biserică este
întotdeauna infinit mai redusă decât la nivelul institutiilor statului, al
partidelor politice, al societătilor comerciale, al organizatiilor non-profit,
al asociatiilor sportive, s.a.m.d. Sub toate aspectele ei, diferenta este atât
de zdrobitoare în favoarea imaginii Bisericii, încât orice paralelă devine cel
putin ridicolă. Ceea ce sustin cu fermitate este că mijloacele de informare în
masă manifestă o tendintă cvasi-generală de focalizare asupra evenimentelor
ecleziastice controversate. Pe deasupra, aceste evenimente sunt destul de
frecvent prezentate trunchiat si supralicitant, sau chiar confectionate pur si
simplu, în dispretul oricărei etici profesionale. De altfel, recuzita acestei
ostilităti mediatice este arhicunoscută.
O atare stare de lucruri nu
trebuie să surprindă. Pe întreg parcursul istoriei, Biserica a fost războită fie
în mod deschis, fie pe căi insidioase. Si întotdeauna Biserica a biruit în cele
din urmă, după cuvântul lui Hristos, care îi prescrisese dintru început
călătoria triumfătoare prin veacuri: Pe această piatră voi zidi Biserica Mea
si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).
Există si astăzi
nenumărati preoti si monahi a căror faimă s-a răspândit până la capătul lumii pe
cale orală, din om în om, fără ca vreun ziar, post de radio sau televiziune să-i
aibă vreodată în atentie. Există multi părinti duhovnicesti la care vin, într-un
flux continuu, oameni de pe toate continentele, pentru a-i vedea, pentru a le
împărtăsi problemele lor, pentru a fi ajutati. Există mii de persoane care
mărturisesc amănuntit despre minunile si binefacerile pe care le-au primit de la
acesti părinti.
Unul dintre acesti călăuzitori duhovnicesti cu viată
sfântă, care nu pot fi întâlniti nicăieri altundeva decât în Biserica Ortodoxă,
era si părintele Porfirie. Când l-am cunoscut eu, îsi petrecea ultimii ani ai
vietii în apropiere de Malakasa, la aproximativ o oră de Atena. Zidea pe locul
acela o mănăstire. Multimi nesfârsite de oameni veneau zilnic să-1 vadă, astfel
încât se instituise obiceiul ca toate autobuzele să facă acolo o oprire
specială, devenită statia „La bătrânul“.
Am întâlnit de-a lungul timpului
un număr impresionant de persoane care mi-au relatat despre minunatele
binefaceri pe care le-au primit prin binecuvântarea bătrânului. Voi evoca
succint câteva asemenea cazuri.
Un cunoscut de-al meu suferea de tumoare
pe creier. Cu două zile înainte de a lua avionul spre Anglia, unde urma să fie
supus unei foarte dificile interventii chirurgicale, a trecut să ia
binecuvântarea părintelui Porfirie. Bătrânul 1-a pecetluit cu semnul crucii si
i-a spus să citească un paraclis către Maica Domnului, pentru a-i vindeca
tumoarea. Două zile mai târziu, medicii englezi si amicul meu au fost de-a
dreptul socati constatând că noile radiografii, efectuate succesiv, nu puteau
localiza tumoarea: dispăruse cu desăvârsire!
S-a întors asadar în Grecia
fără să mai facă vreo operatie, iar astăzi îsi trăieste viata cât se poate de
normal, fiind perfect sănătos. Această minune a constituit si punctul din care a
renuntat definitiv la filosofia hindusă si a devenit un crestin adevărat si
constient.
Un alt bărbat avea cancer la piept; acesta i-a dispărut
imediat ce bătrânul Porfirie s-a rugat pentru el si i-a făcut cruce peste piept.
Omul si-a dat demisia din serviciul său (fusese judecător) si si-a dedicat tot
restul vietii slujirii lui Hristos, devenind un ajutor de nădejde al bătrânului,
mai ales că nu avea alte obligatii, fiind necăsătorit.
O prietenă de-a
mea si-a rupt gâtul într-un accident de masină. Radiografiile arătau oasele
traumatizate ale gâtului, iar medicii i-au spus la unison că nu se va vindeca
niciodată. După câteva luni de alergături pe la toate spitalele, s-a gândit să-i
facă o vizită părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Bătrânul a
pecetluit-o cu semnul crucii si i-a spus să-si scoată corsetul din jurul
gâtului! într-adevăr, fata a efectuat apoi o nouă serie de radiografii, care
arătau că totul este în regulă, spre totala bulversare a medicilor care comparau
stupefiati radiografiile vechi cu cele noi.
Au trecut cinci ani de
atunci, iar fata este absolut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu si pe sfintii
Săi.
Un alt prieten de-al meu provenea dintr-un sat în apropierea căruia
functionase în trecut o veche mănăstire, acoperită acum de pământ si uitată de
toti localnicii. Părintele Porfirie i-a dat acestui prieten indicatii exacte
despre amplasamentul vechiului complex monastic. Desi nu călcase niciodată pe
acele meleaguri, bătrânul îi furniza detalii complete, ca si când ar fi avut
mănăstirea în fata ochilor. Ii descria stâncile, copacii, până ce prietenul meu
a înteles exact unde se afla lăcasul uitat de vremuri, într-adevăr, foarte
curând avea să primească la fata locului confirmarea spuselor
bătrânului.
Părintele Porfirie dobândise de la Dumnezeu nenumărate
harisme, despre care s-a scris si probabil încă se va mai scrie multă vreme. Din
respect pentru persoana si memoria bătrânului, voi expune si eu mărturia mea
personală, în numele adevărului pe care nu putini caută să-1 îngroape, întrucât
le mustră viata si faptele.
Tocmai ce mă întorsesem din India si mă aflam
în Sfântul Munte, unde eram găzduit pentru câteva luni în coliba unui călugăr
isihast. Acolo am aflat că părintele Porfirie, despre care auzisem vorbindu-se
foarte mult, venise să stea pentru un răstimp oarecare în Athos, la Schitul
Kavsokalivia. Acest schit este unul dintre cele mai retrase ale Muntelui, fiind
situat pe un versant stâncos si extrem de abrupt, cu foarte putini copaci care
răsar ici si colo din granit. în jur de treizeci de căsute, dispuse la o
distantă considerabilă una de alta si înconjurate de mici grădini, înfruntă
deseori primejdia căderilor de piatră. Câteodată constructiile suferă avarii
serioase. O cărare piezisă sfârseste pe tărmul abrupt unde cu greutate poate
acosta vaporasul, si aceasta numai atunci când marea este foarte
linistită.
Viata acolo este prin excelentă aspră si plină de restrictii.
Prin forta împrejurărilor, nimeni nu poate poseda prea multe bunuri.
Transporturile necesare se fac pur si simplu cu cârca sau, în cel mai bun caz,
cu vreun catâr. Cărarea îngustă si prăpăstioasă este foarte dificil de
străbătut, astfel încât monahii de acolo sunt căliti si austeri.
Pentru a
ajunge la Kavsokalivia, aveam de călătorit nu mai putin de două zile prin Munte.
Cu alte cuvinte, picioarele mele urmau să facă negresit bătături. însă dorinta
mea de a-1 întâlni pe bătrânul Porfirie era atât de înflăcărată, încât am
hotărât fără ezitare să pornesc la drum neîntârziat. Eram constient că
înzestrările părintelui Porfirie nu puteau fi decât foarte asemănătoare celor
ale bătrânului meu, Paisie. Voiam deci să descopăr sfintenia si într-o altă
persoană, să văd în ce chip o persoană diferită, cu un alt caracter, poartă
înlăuntrul său darurile Duhului Sfânt.
Eram pe atunci răsfătat
duhovniceste din abundentă. întrucât mă aflam la nevoie (având încă mari
probleme sufletesti datorate influentei gurusilor si numeroaselor evenimente
demonice care mi se întâmplau), bătrânii îmi făceau foarte des diferite daruri
duhovnicesti, spre a mă tămădui si a mă ajuta să înteleg prin trăire deosebirea
dintre experienta harului lui Dumnezeu, pe de o parte, si lucrarea demonică, pe
de alta. Cele mai grave plăgi lăuntrice pe care le acumulasem de-a lungul
timpului se datoraseră tocmai erorii fundamentale de a trata lucrările demonice
drept manifestări ale energiilor dumnezeiesti.
Nădăjduind asadar, în
subconstient, că voi primi asemenea daruri si din partea părintelui Porfirie, am
pornit în călătorie. Pe tot parcursul drumului, am auzit de la diversi călugări
si laici că părintele Porfirie este bolnav si nu primeste pe nimeni. Esuaseră
deja multi în încercarea de a-1 vedea. Mi-am continuat totusi călătoria
rugându-mă din răsputeri, si am ajuns într-un sfârsit la chilia bătrânului. Mi-a
iesit în întâmpinare un monah brunet, având înjur de 30 de ani.
-
Părintele nu te poate primi, este foarte bolnav! mi-a spus.
După doar o
fractiune de secundă a mai iesit un monah, ceva mai vârstnic decât primul, si
m-a înstiintat dezolat despre acelasi lucru.
- Numai ‘să iau
binecuvântarea lui, i-am spus rugător.
In timp ce monahii îmi descurajau
delicat, dar ferm, orice sperantă, s-a auzit dinăuntru glasul părintelui
Porfirie cerându-le să-1 ajute să iasă afară. într-adevăr, peste putină vreme au
apărut ducând de brate un bătrânel care acuza în mod vizibil dureri la orice
miscare pe care o făcea.
Indată ce l-am văzut pe bătrân, inima mi-a
tresăltat si s-a umplut de o imensă bucurie. N-am luat în seamă scaunul pe care
mi 1-a oferit, ci m-am asezat pe pământ, lângă picioarele sale. Mă simteam
nespus de fericit, dar totodată si nevrednic să mă aflu lângă el, asa încât mă
multumeam bucuros să sed ca un cătelus lângă picioarele lui. ‘
Monahii se
arătau stânjeniti să mă vadă într-o asemenea postură si insistau să mă asez pe
scaun în fata bătrânului, gest pe care eu îl percepeam însă ca pe o intolerabilă
îndrăzneală din partea mea. Bătrânul, întelegându-mă foarte bine, m-a scăpat din
această situatie delicată.
- Lăsati-1 aici unde este! le-a spus el,
curmând astfel discutiile.
Eram atât de fericit încât mi se părea că mă
aflu chiar în bratele lui Dumnezeu, ceea ce – cu rugăciunile si harul părintelui
- nu era tocmai departe de adevăr…
Simteam o imensă iubire
revărsându-se din sufletul bătrânului. Simteam o putere duhovnicească uriasă
sălăsluind în acel trup al său, care părea pregătit deja pentru plecarea
dincolo. Simteam o inepuizabilă si infinită viată izvorând din acel trup gata de
moarte si transmitându-mi-se mie, redând viată sufletului meu aproape mort. în
chip paradoxal, părintele Porfirie, bătrânul aproape muribund, mă umplea de
viată, atât în sens duhovnicesc cât si biologic, iar eu mă adăpam din el cu
recunostintă si bucurie. întelegeam foarte bine amândoi ce se petrecea în acele
momente, iar cuvintele erau de prisos.
Imi amintesc că am discutat putin
despre India. M-a îndemnat către multă luare aminte, spre a nu fi iarăsi
batjocorit de Diavol. Experientele prin care trecusem mă expuneau în continuare
unor mari pericole. De altfel, nici nu era nevoie de prea multe cuvinte. îl
întelegeam foarte bine din însesi lucrurile pe care le trăiam în prezenta lui.
Am schimbat doar câteva fraze, dar fiecare cuvânt al său avea atâta profunzime!
îmi aduc aminte de căciulită de lână pe care o purta pe cap, de trăsăturile
fetei marcate de expresia durerii fizice, de trupul său neputincios
opintindu-se… Iar toate acestea contrastau minunat cu măretia, seninătatea si
pacea pe care le degaja prezenta sa, probând caracterul provizoriu si neesential
al materiei, peste care bătrânul domnea cu adevărat. Nu era loc de evaluări
rationale si analize teoretice: în fata părintelui constatam pur si simplu
faptul prezentei lumii duhovnicesti, trăiam si participam la dimensiunea
duhovnicească a lumii. Nu vorbeam despre harul Sfântului Duh, nu auzeam despre
darurile lui Hristos, ci le trăiam efectiv.
- Mă voi ruga pentru tine.
Vino să mă mai vezi, mi-a spus bătrânul.
Am luat binecuvântarea lui, i-am
salutat pe ceilalti monahi si m-am retras.
Pe măsură ce urcam cărarea,
bucuria mea crestea. Nu doar sufletul meu, ci si întreg trupul meu primise
viată, si dobândisem atâta putere încât aproape că alergam pe cărarea abruptă.
Nu eram singur, ci bătrânul mă însotea pretutindeni. îl simteam nu alături de
mine, ci înlăuntrul meu, sau mai degrabă eu eram înlăuntrul său. în toate zilele
următoare l-am avut ca „tovarăs“ pe părintele Porfirie, a cărui prezentă vie îmi
aducea mângâiere, desfătare si tihnă.
La mai putin de o săptămână, când
l-am revăzut, mi-a spus:
- Am fost împreună cu tine în toate aceste zile,
ti-ai dat seama?
Plin de uimire, i-am răspuns:
- Cum să nu-mi dau
seama, părinte?!
Ar fi fost cu putintă să nu constientizez o atât de
intensă trăire? Dimpotrivă, mi-ar fi fost mai lesne să nu observ soarele pe cer!
Si toate aceste lucruri se petreceau într-un chip atât de firesc, desi se situau
atât de sus fată de planul firesc al realitătii…
Pe bătrânul Porfirie
aveam să-1 vizitez cu regularitate în anul următor, pe durata efectuării
stagiului militar în Atena. Treceam prin Malakasa si îl vedeam adesea. Se
întâmpla de multe ori să simt harul bătrânului chiar înainte de a ajunge la
mănăstire. Binecuvântarea lui mă acoperea totdeauna si mă îndulcea duhovniceste.
Alteori simteam acea pace mai presus de minte atunci când îmi făcea semnul
crucii. în chip uimitor si minunat, toate nevoile mele – inclusiv cele materiale
- se rezolvau foarte repede si usor.
Spre . exemplu, amplasamentul
unitătii mele militare îmi permitea să iau autobuzul pentru a ajunge la
mănăstire, însă nu si pentru a mă întoarce. Prin urmare, exista de fiecare dată
pericolul de a întârzia si de a fi încarcerat în unitate. Dar se găsea
întotdeauna câte o masină care să mă preia de pe sosea si să mă ducă până la
poarta unitătii. Iar aceasta se întâmpla pe un drum de tară aproape necirculat,
cu atât mai mult seara târziu, când trebuia să mă întorc. Asadar, mă încredintam
cu totul binecuvântării bătrânului, iar el îmi purta mereu de
grijă.
Asemenea evenimente se petreceau aproape zilnic; mă grăbeam de
fiecare dată să le relatez duhovnicului meu din Sfântul Munte, care în general
mă asculta fără să simtă nevoia de a face comentarii. Odată însă mi-a
spus:
- De vreme ce-1 iubesti atât de mult pe părintele Porfirie, de ce
nu-i spui să-ti vindece piciorul?
Aveam, într-adevăr, o veche problemă la
genunchiul drept, datorată unei lovituri pe care o primisem pe vremea când
practicam intens karate. Articulatia se slăbise, iar rotula se umfla si aduna
frecvent lichid, provocându-mi simultan dureri care îmi îngreunau miscarea. în
urma exercitiilor fizice si a marsurilor din armată, situatia se înrăutătise.
Medicii care mă investigaseră la spitalul militar pledaseră pentru varianta
operatiei. La recomandarea lor, hotărâsem să suport o interventie chirurgicală
în Atena, urmând să beneficiez apoi de patru săptămâni de concediu
medical.
La putin timp după luarea acestei decizii, pe când mă aflam la
bătrânul Porfirie, mi-am amintit deodată de cuvintele duhovnicului. Asadar, m-am
încumetat si i-am spus:
- Părinte, duhovnicul a zis să-mi vindecati
piciorul!
- Ei, bine, dacă a zis duhovnicul…
Si-a ridicat mâna
neputincioasă, asa cum era asezat pe pat, si mi-a binecuvântat genunchiul în
chipul crucii. Am simtit atunci o putere lină pogorându-se peste genunchiul meu
si invadându-mă apoi până în măduva oaselor. O nedumerire si o curiozitate
îndrăzneată si-au făcut loc în mintea mea: „Bine, dar ce se va întâmpla cu
moleculele de lichid? Oare chiar vor dispărea? Cum vor lucra energiile lui
Dumnezeu?“. Acest interes „stiintific“ mă determina să-mi tin genunchiul
permanent sub observatie. La fiecare pas pe care îl făceam, la fiecare cuvânt pe
care îl rosteam, gândurile mele se îndreptau spre starea genunchiului. Voiam
neapărat să „prind din zbor“, să „trăiesc integral“ clipa în care Dumnezeu va
lucra. Au trecut în felul acesta trei zile, si genunchiul nu dădea semne de
însănătosire. Am început să am gânduri de îndoială. îmi controlam obsesiv
genunchiul, dar nimic… La un moment dat, cuprins de indignare fată de
propria-mi atitudine, mi-am zis: „Măi, rătăcitule, acum vrei repede si minuni?
Ai tu fată pentru astfel de lucruri?“. Putin câte putin, am încetat să mă mai
preocup de piciorul meu.
Nu voi uita niciodată dimineata în care m-am
trezit în dormitorul unitătii. Deschizând ochii, mi-am spus în gând: „Bre,
piciorul o să te necăjească mult timp“. Am miscat piciorul, dar n-am simtit nici
o durere. M-am sculat si am început să sar pe loc. în mod normal, piciorul m-ar
fi necăjit cumplit după cel mult două-trei sărituri. Nimic, nici o stânjeneală.
Am iesit în curte si am alergat vreo sută de metri, fără absolut nici o
dificultate! M-a cuprins atunci o bucurie nesfârsită, si lacrimi de recunostintă
mi-au mijit în ochi. Mi-am zis emotionat: „Asadar, Dumnezeu m-a vindecat atunci
când am încetat să mai cred că mă voi însănătosi. Iar aceasta, pentru a întelege
foarte limpede că a fost darul lui Dumnezeu, si în nici un caz rezultatul
credintei mele, cum ar fi pretins yoghinii!“. în zilele următoare, dobândisem
reflexul de a-mi urmări cu atentie piciorul la fiecare miscare. S-au scurs
astfel săptămâni în sir, fără să mai acuz nici cea mai vagă urmă de durere. Mă
făcusem bine cu desăvârsire! Fără operatie, fără zgomot, ci delicat si „pe
ascuns“ – asa cum lucrează de obicei harul dumnezeiesc.
Au trecut ani de
zile de atunci, iar piciorul nu m-a mai supărat niciodată. Operatia programată
n-a mai avut loc. Voi purta în trupul meu până la moarte mărturia vie că si
părintele Porfirie a fost, la rândul lui, un bătrân harismatic. Astfel, această
binefacere trupească îmi va deveni sprijin duhovnicesc, si totodată prilej de
amintire si cinstire a unui sfânt contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe.
Sunt încredintat că părintele Porfirie mă va pomeni si pe mine în rugăciunile
sale către Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodată duhovnic, însă m-a sprijinit enorm
într-o anumită perioadă a vietii, si m-a înconjurat cu o dragoste
coplesitoare.
fragment din MARII
INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu