CE ADUCE RAZBOIUL

Publicat în 4 septembrie 2011 de apostolescu gerard

LENINGRAD SUB ASEDIU: oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş şi tapet. Femeile îşi hrăneau copiii cu fraţii lor mai mici. O carte “ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, DAR NECESARĂ”

Daily Mail publică recenzia unei cărţi despre dramele petrecute în Rusia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intitulată “Leningrad: tragedia unui oraş sub asediu. 1941-1944″.
Daily Mail publică recenzia unei cărţi despre dramele petrecute în Rusia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intitulată “Leningrad: tragedia unui oraş sub asediu. 1941-1944″.
Peter Lewis scrie că, în zilele în care a citit cartea scrisă de Anna Reid, nu a putut să mănânce aproape nimic. “Foametea la o scară atât de largă (n.r. prezentată în carte) te face să te simţi vinovat că ai suficientă mâncare”, notează jurnalistul, care începe apoi să prezinte subiectul volumului.
Asediul german asupra Leningradului (actualul St. Petersburg, Rusia), a durat fix 900 de zile, din septembrie 1941 până în ianuarie 1944. În această perioadă, 800.000 de persoane, adică o treime din populaţia oraşului, au murit de foame la propriu, majoritatea pe străzi.
Puţini oameni din afară au realizat ce s-a întâmplat cu adevărat la Leningrad, scrie jurnalistul. Stalin a ţinut totul secret şi a minimalizat numărul morţilor, însă, după căderea comunismului, arhivele s-au deschis, iar rapoartele poliţiei şi jurnalele din timpul asediului au scos adevărul la iveală.
Cartea Annei Reid spune povestea adevărată a ororilor de atunci. “Este o poveste şocantă”, avertizează Peter Lewis.
“Bunica a murit, unchiul Vasya a murit, mama a murit… Doar Tanya a mai rămas”
Tanya Savicheva din Leningrad, care avea doar 12 ani când au început bombardamentele, a ţinut un jurnal pe perioada asediului: “28 decembrie 1941 – Zhenya a murit. 25 ianuarie 1942 – Bunica a murit. 17 martie – Lyoka a murit. 13 aprilie – unchiul Vasya a murit. 10 mai – unchiul Lyosha a murit. 13 mai, ora 7:30 – mama a murit. Familia Savichev a murit, toată lumea a murit. Doar Tanya a mai rămas”. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Tanya după aceea.
O altă fetiţă, Irina Bogdanova (8 ani), a rămas singură în apartament, în februarie 1942, după ce mama, mătuşa şi bunica ei au murit, rând pe rând, de dizenterie. A fost găsită zece zile mai târziu şi dusă într-un orfelinat. Când s-a trezit, a realizat că împărţea patul cu o fetiţă moartă.
În prima iarnă a atacurilor, au murit cei mai mulţi oameni în Leningrad. Oraşul, la fel ca întreaga Rusie, era complet nepregătit. În doar trei luni, armata germană şi cea finlandeză au schimbat complet înfăţişarea actualului St. Petersburg. La începutul lui 1942, evacuarea civililor şi obţinerea hranei deveniseră imposibile, notează sursa.
Andrei Zhdanov, şeful Partidului Comunist din Leningrad, i-a telefonat lui Stalin şi l-a minţit, spunându-i că depozitele sunt pline şi că oraşul este pregătit. Astfel, trenurile cu mâncare au fost trimise către alte oraşe şi 3,3 milioane de locuitori din Leningrad, printre care un milion de copii şi alte persoane aflate în dificultate, au fost lăsaţi să moară de foame.
Oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş, cremă şi tapet
Curând, raţia de pâine a trebuit înjumătăţită. În noiembrie 1941, la două luni de la începerea bombardamentelor, lucrătorii manuali primeau 250 de grame de pâine pe zi, iar restul populaţiei – jumătate. Însă pâinea era falsificată şi amestecată cu rumeguş, astfel că oamenii erau nevoiţi să supravieţuiască cu doar 300-400 de calorii pe zi.
Proprietarii de pisici au început să le mănânce, însă făceau schimburi între ei, pentru a nu fi obligaţi să-şi mănânce propriul animal. Toţi câinii dispăruseră de pe străzi. Singurele animale care mai trăiau în Leningrad erau “vedetele” grădinii zoologice, cum ar fi hipopotamul, care erau hrănite doar cu fân, în cantităţi foarte mici.
Locuitorii căutau cu disperare un substitut pentru hrană. Astfel, ei mâncau seminţe de bumbac, “macaroane” din seminţe de in, “piftie” din oase şi pieliţe de viţel, “supă de drojdie” din rumeguş. În plus, oamenii consumau pastă de dinţi, sirop de tuse, creme de piele sau de faţă şi chiar tapet.
Pe străzi, se deschisese o piaţă neagră a alimentelor, bazată pe trocuri. O haină de blană “valora” doar câteva kilograme de făină. Între timp, liderii Partidului Comunist şi apropiaţii acestora păreau la fel de bine hrăniţi ca înainte.
Vestea că primii oameni au început să moară de foame a fost întâmpinată cu scepticism: “Cum e posibil? În plină zi?”. Curând, însă, tot mai mulţi oameni au început să moară. Rudele acestora le ascundeau cadavrele, pentru a le putea folosi cupoanele pentru mâncare până expirau.
Un adolescent şi-a ucis şi mâncat bunica
Pe lângă toate problemele, iarna dintre 1941 şi 1942 a fost una dintre cele mai geroase din istorie, cu temperaturi de -35 de grade Celsius. Tramvaiele îngheţau pe şine, clădirile ardeau zile în şir, pentru că unitatea de pompieri nu mai funcţiona, fabricile se închiseseră, spitalele erau suprasolicitate, în cimitire nu mai era loc.
Cadavrele erau înfăşurate şi transportate cu sania, pe străzi. Un cadavru îngheţat, cu o mână întinsă şi o ţigară în gură, a fost proptit în faţa unui cimitir, anunţând că sunt locuri libere.
Bineînţeles, numărul infracţiunilor a crescut, autorii fiind mai ales adolescenţi care furau alimente sau cupoane pentru mâncare. Un tânăr de 18 ani şi-a omorât cei doi fraţi mai mici şi le-a luat cupoanele. Un altul şi-a omorât bunica folosind un ciocan, după care i-a fiert şi consumat ficatul. Un alt adolescent a furat un cadavru dintr-un cimitir şi l-a trecut prin maşina de tocat.
Au apărut şi zvonurile legate de canibalism, întrucât membrele amputate au început să dispară din spitale. Rapoarte ale poliţiei, făcute publice după mulţi ani, au arătat că peste 2.000 de oameni au fost arestaţi pentru acte de canibalism, dintre care 586 au fost executaţi. Cele mai multe persoane executate erau femei, care îşi sacrificau copiii mai mici, pentru a-i hrăni pe cei mai mari.
Deşi au urmat încă două ierni sub asediu, acestea nu au fost mai rele decât cea dintre 1941 şi 1942. În ianuarie 1943, când Leningradul a fost eliberat, populaţia ajunsese la 600.000 de locuitori, dintre care aproape 450.000 de femei.
Deşi decimat, actualul St. Petersburg a rezistat şi a fost reconstruit. Astfel, planul lui Hitler de a ocupa Rusia pentru germani şi a-i trimite pe toţi ruşii în Siberia a eşuat. Şi, la fel ca în lagăre, numai cei care s-au luptat au supravieţuit. Printre aceştia, mulţi scriitori, majoritatea femei, ale căror jurnale au ajutat la construcţia acestei cărţi, “una înspăimântătoare, dar necesară
de Mihai SCHIAU