Cele mai periculoase femei naziste
Multă lume se gândeşte, în momentul în care aude cuvântul „nazism”,
la Adolf Hitler şi Germania anilor 1933-1945. Însă, puţini sunt cei
care ştiu că au existat, în istoria nazismului, şi femei care au comis
sau au comandat crime oribile.
Nu toate aceste femei au îmbrăţişat ideologiile naziste încă de la
început. Unele dintre ele au fost, încă din tinereţe, predispuse la
violenţă, iar altele au trecut de partea naziştilor pentru a scăpa de
sărăcie. Indiferent de motivele pentru care aceste femei i s-au alăturat
lui Hitler, din cauza lor s-au pierdut, fără sens, multe vieţi. În
continuare sunt prezentaţi cinci dintre cei mai notorii criminali
nazişti de sex feminin.
5. Juana Bormann
Având
doar 1,52 metri înălţime, Juana Bormann a fost gardian în mai multe
lagăre de concentrare naziste. În luna martie a anului 1942, Bormann a
fost una dintre femeile selectate să se ocupe cu paza la Auschwitz în
Polonia. Supranumită „Femeia cu câini”, Juana Bormann avea o plăcere
macabră de a întărâta câinii să-i atace pe prizonieri, până sfâşiau
carnea de pe ei. Ea a fost condamnată la moarte prin spânzurare şi
executată la 13 decembrie 1945. Ultimele ei cuvinte au fost „Şi eu am
sentimente”.
4. Maria Mandel
Această
„Aufseherin”, denumirea pentru însoţitoarele din lagărele naziste,
era ageră la minte şi foarte ticăloasă. Îi plăcea foarte mult muzica
clasică, pe care o asculta atunci când selecta femeile şi copiii pe
care îi ducea la camera de gazare. Poreclită „Bestia”, avea o plăcere
de a omorî oameni prin gazare, fiind direct responsabilă de moartea a
peste 500.000 de femei. Mandel a fost arestată la 10 august 1945, iar
în urma interogării s-a constatat că era foarte dedicată muncii pe
care o presta în lagăre. Maria Mandel a fost condamnată la moarte prin
spânzurare şi executată la 24 ianuarie 1948.
3. Herta Bothe
Cunoscută
ca şi „Femeia sadică din Stutthof”, Herta a pretins că a fost forţată
să lucreze într-un lagăr, altfel ar fi ajuns prizonieră. Herta Bothe a
rămas în istorie deoarece a comis multe crime şi a bătut prizonieri
bolnavi şi fără apărare. Bothe a fost arestată de către trupele
britanice, dar a petrecut în închisoare aproximativ 10 ani, fiind
eliberată la 22 decembrie 1951. După Război, ea s-a măritat şi şi-a
schimbat numele în Herta Lange. „Femeia sadică” a acordat, în anul
2004, un interviu presei internaţionale, spunând următoarele: „Am
făcut vreo greşeală? Nu cred. Probabil greşeala mea a fost că am muncit
într-un lagăr de concentrare. Dar nu am avut de ales, dacă nu mă
duceam să lucrez acolo, deveneam prizonieră într-un lagăr”.
2. Ilse Koch
Ilse
Koch nu lucra, ca şi celelalte femei, într-un lagăr, ci era soţia lui
Karl Koch, comandantul lagărului Buchenwald. Supranumită „Vrăjitoarea
de la Buchenwald”, soţia comandantului Koch se îmrăca sumar când îşi
vizita soţul, pentru a-i face pe prizonieri să se uite după ea. Cei
care întorceau capul după Ilse erau împuşcaţi pe loc. Ea a fost
acuzată şi pentru faptul că îi obliga pe prizonieri să se violeze
între ei, în văzul tuturor. În plus, ea făcuse o obsesie din a păstra
bucăţi din pielea prizonierilor morţi, din care creea abajururi pentru
lămpile naziştilor. Ilse Koch a fost judecată, în anul 1947, de către
un tribunal american şi condamnată la închisoare pe viaţă. La 1
septembrie 1967, „Vrăjitoarea de la Buchenwald” s-a sinucis în
închisoare.
1. Irma Grese
Sursa: piatza.net
Testamentul Mareşalului Ion Antonescu
Pe
1 iunie 2010 s-au împlinit 64 de ani de la moartea marelui om de stat
şi erou al neamului românesc, mareşalul Ion Antonescu, iar pe 2 iunie
se implinesc 128 de ani de la naşterea sa. Vă prezentăm ultimele
cuvinte scrise de marele român înainte de a fi asasinat la Jilava,
precum şi testamentul său politic.
"Scump
popor român, sunt mândru că am facut parte dintr-o naţie cu dublă
ascendenţă, romană şi dacă, a carei istorie a fost luminată de
stralucitoarea figura a lui Traian şi de jertfa marelui Decebal!
Am luptat în două războaie pentru gloria ta!
Sunt fericit să cobor cu câteva clipe mai devreme lângă martirii tăi. Toţi au luptat pentru dreptatea ta!
Foştii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greşelile lor.
Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!
Acest război care s-a sfârşit cu înfrangerea Germaniei hitleriste, nu va pune capat conflictului mondial deschis în 1914.
Prevăd
un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevaratele ei
temelii sociale. Ca atare, Dv şi urmaşii Dv veţi face mâine ceea ce am
încercat să fac eu astazi, dar am fost înfrant! Dacă aş fi fost
învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer sa fiu
condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta
voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi,
nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.
Am terminat. Dar, înainte de a încheia, vreau sa vă reamintesc:
Scipio
Africanul a urmărit pe Hanibal peste câmpurile Franţei, ale Spaniei,
ca să-l înfrangă pe nisipurile fierbinţi ale Africii, la Zama, răzînd
de pe suprafaţa pământului marea Cratagină. Astfel, el a pus bazele
strălucirii Romei. Ca şi Temistocle şi Vespasian, care şi-au servit
ţara, şi el a murit în exil.
Îmi
vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieţii mele, fără să mă
gândesc că aş putea fi comparat cu ilustrul general român, cuvintele pe
care el, pornind în exil, le-a adresat, de pe puntea corabiei,
poporului său:
„Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămane nici cenuşa mea”.Sursa: piatza.net
LENINGRAD SUB ASEDIU: oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş şi tapet. Femeile îşi hrăneau copiii cu fraţii lor mai mici. O carte “ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, DAR NECESARĂ”
Daily Mail publică recenzia unei cărţi despre dramele petrecute în Rusia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intitulată “Leningrad: tragedia unui oraş sub asediu. 1941-1944″.
Peter Lewis scrie că, în zilele în care a citit cartea scrisă de Anna Reid, nu a putut să mănânce aproape nimic. “Foametea la o scară atât de largă (n.r. prezentată în carte) te face să te simţi vinovat că ai suficientă mâncare”, notează jurnalistul, care începe apoi să prezinte subiectul volumului.
Asediul german asupra Leningradului (actualul St. Petersburg, Rusia), a durat fix 900 de zile, din septembrie 1941 până în ianuarie 1944. În această perioadă, 800.000 de persoane, adică o treime din populaţia oraşului, au murit de foame la propriu, majoritatea pe străzi.
Puţini oameni din afară au realizat ce s-a întâmplat cu adevărat la Leningrad, scrie jurnalistul. Stalin a ţinut totul secret şi a minimalizat numărul morţilor, însă, după căderea comunismului, arhivele s-au deschis, iar rapoartele poliţiei şi jurnalele din timpul asediului au scos adevărul la iveală.
Cartea Annei Reid spune povestea adevărată a ororilor de atunci. “Este o poveste şocantă”, avertizează Peter Lewis.
“Bunica a murit, unchiul Vasya a murit, mama a murit… Doar Tanya a mai rămas”
Tanya Savicheva din Leningrad, care avea doar 12 ani când au început bombardamentele, a ţinut un jurnal pe perioada asediului: “28 decembrie 1941 – Zhenya a murit. 25 ianuarie 1942 – Bunica a murit. 17 martie – Lyoka a murit. 13 aprilie – unchiul Vasya a murit. 10 mai – unchiul Lyosha a murit. 13 mai, ora 7:30 – mama a murit. Familia Savichev a murit, toată lumea a murit. Doar Tanya a mai rămas”. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Tanya după aceea.
O altă fetiţă, Irina Bogdanova (8 ani), a rămas singură în apartament, în februarie 1942, după ce mama, mătuşa şi bunica ei au murit, rând pe rând, de dizenterie. A fost găsită zece zile mai târziu şi dusă într-un orfelinat. Când s-a trezit, a realizat că împărţea patul cu o fetiţă moartă.
În prima iarnă a atacurilor, au murit cei mai mulţi oameni în Leningrad. Oraşul, la fel ca întreaga Rusie, era complet nepregătit. În doar trei luni, armata germană şi cea finlandeză au schimbat complet înfăţişarea actualului St. Petersburg. La începutul lui 1942, evacuarea civililor şi obţinerea hranei deveniseră imposibile, notează sursa.
Andrei Zhdanov, şeful Partidului Comunist din Leningrad, i-a telefonat lui Stalin şi l-a minţit, spunându-i că depozitele sunt pline şi că oraşul este pregătit. Astfel, trenurile cu mâncare au fost trimise către alte oraşe şi 3,3 milioane de locuitori din Leningrad, printre care un milion de copii şi alte persoane aflate în dificultate, au fost lăsaţi să moară de foame.
Oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş, cremă şi tapet
Curând, raţia de pâine a trebuit înjumătăţită. În noiembrie 1941, la două luni de la începerea bombardamentelor, lucrătorii manuali primeau 250 de grame de pâine pe zi, iar restul populaţiei – jumătate. Însă pâinea era falsificată şi amestecată cu rumeguş, astfel că oamenii erau nevoiţi să supravieţuiască cu doar 300-400 de calorii pe zi.
Proprietarii de pisici au început să le mănânce, însă făceau schimburi între ei, pentru a nu fi obligaţi să-şi mănânce propriul animal. Toţi câinii dispăruseră de pe străzi. Singurele animale care mai trăiau în Leningrad erau “vedetele” grădinii zoologice, cum ar fi hipopotamul, care erau hrănite doar cu fân, în cantităţi foarte mici.
Locuitorii căutau cu disperare un substitut pentru hrană. Astfel, ei mâncau seminţe de bumbac, “macaroane” din seminţe de in, “piftie” din oase şi pieliţe de viţel, “supă de drojdie” din rumeguş. În plus, oamenii consumau pastă de dinţi, sirop de tuse, creme de piele sau de faţă şi chiar tapet.
Pe străzi, se deschisese o piaţă neagră a alimentelor, bazată pe trocuri. O haină de blană “valora” doar câteva kilograme de făină. Între timp, liderii Partidului Comunist şi apropiaţii acestora păreau la fel de bine hrăniţi ca înainte.
Vestea că primii oameni au început să moară de foame a fost întâmpinată cu scepticism: “Cum e posibil? În plină zi?”. Curând, însă, tot mai mulţi oameni au început să moară. Rudele acestora le ascundeau cadavrele, pentru a le putea folosi cupoanele pentru mâncare până expirau.
Un adolescent şi-a ucis şi mâncat bunica
Pe lângă toate problemele, iarna dintre 1941 şi 1942 a fost una dintre cele mai geroase din istorie, cu temperaturi de -35 de grade Celsius. Tramvaiele îngheţau pe şine, clădirile ardeau zile în şir, pentru că unitatea de pompieri nu mai funcţiona, fabricile se închiseseră, spitalele erau suprasolicitate, în cimitire nu mai era loc.
Cadavrele erau înfăşurate şi transportate cu sania, pe străzi. Un cadavru îngheţat, cu o mână întinsă şi o ţigară în gură, a fost proptit în faţa unui cimitir, anunţând că sunt locuri libere.
Bineînţeles, numărul infracţiunilor a crescut, autorii fiind mai ales adolescenţi care furau alimente sau cupoane pentru mâncare. Un tânăr de 18 ani şi-a omorât cei doi fraţi mai mici şi le-a luat cupoanele. Un altul şi-a omorât bunica folosind un ciocan, după care i-a fiert şi consumat ficatul. Un alt adolescent a furat un cadavru dintr-un cimitir şi l-a trecut prin maşina de tocat.
Au apărut şi zvonurile legate de canibalism, întrucât membrele amputate au început să dispară din spitale. Rapoarte ale poliţiei, făcute publice după mulţi ani, au arătat că peste 2.000 de oameni au fost arestaţi pentru acte de canibalism, dintre care 586 au fost executaţi. Cele mai multe persoane executate erau femei, care îşi sacrificau copiii mai mici, pentru a-i hrăni pe cei mai mari.
Deşi au urmat încă două ierni sub asediu, acestea nu au fost mai rele decât cea dintre 1941 şi 1942. În ianuarie 1943, când Leningradul a fost eliberat, populaţia ajunsese la 600.000 de locuitori, dintre care aproape 450.000 de femei.
Deşi decimat, actualul St. Petersburg a rezistat şi a fost reconstruit. Astfel, planul lui Hitler de a ocupa Rusia pentru germani şi a-i trimite pe toţi ruşii în Siberia a eşuat. Şi, la fel ca în lagăre, numai cei care s-au luptat au supravieţuit. Printre aceştia, mulţi scriitori, majoritatea femei, ale căror jurnale au ajutat la construcţia acestei cărţi, “una înspăimântătoare, dar necesară
de Mihai SCHIAU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu