ECUILIBRUL
În fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia tarei
lor; galitienii, tirolezii, triestienii cer aceeasi esenta sub alte
forme; ba chiar organul jidanilor unguriti, „Pester Lloyd”, are
inspiratiunea de a recomanda guvernului austriac o deplina îndreptatire a
nationalitatilor. Adeca, cu astutia ce li e proprie, vor a localiza
reforma Austriei si uita intentionat ca este si o Transilvanie care cere
aceeasi autonomie pre care o cere Boemia ori Galitia. Opiniunea publica
a Austriei s-a pronuntat pentru caderea constitutiunei, pentru
rasturnarea complecta a dualismului, care nu are nici o ratiune de a fi.
Daca suveranul s-ar învoi sa-si cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el
ar trebui prin consecinta sa reprimeasca autonomia marelui principat al
Transilvaniei.
Afara de ceea ce creaza arbitraritatea omului nu esista nimica în
lume ce n-ar trebui sa fie cum e. Cauza acestei trebuinte e ratiunea lui
de a fi, si aceasta trebuie sa fie neaparat o ratiune, nu o
combinatiune rautacioasa ori esaltata, ci un rezultat neaparat,
neînlaturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a
doua cifre certe iese un rezultat neaparat, ce nu se poate schimba fara
amestecarea unui element arbitrariu ori neratiunal. Acest element
arbitrariu, neratiunal si de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus
din cumpana cu aur.
Sa vedem ratiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit
sa-l produca sau aceasta forma e numai o fictiune diplomatica, o
varianta a eternului ,,divide et impera”, o forma arbitrarie care sa nu.
rezulte din ideea ce naturalminte o contine în sine materialul ei —
popoarele.
Conditiunea de viata a unei legi, garantia stabilitatii sale e ca ea
sa fie un rezultat, o espresiune fidela a trebuintelor unui popor si
tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinte în articole si
paragrafe este, dupa spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor —
oricum ar fi el — are dreptul de a-si legiui trebuintele si
tranzactiunile ce rezulta neaparat din acele trebuinte, reciprocitatea
relatiunilor sale; într-un cuvânt : legile unui popor, drepturile sale
nu pot purcede decât din el însusi. Alt element, strain, esential,
diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; si daca-i impune, atuncea e
numai prin superioritatea demna de recunoscut a individualitatii sale,
cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influinta pacinica, pre
carea cel pasiv o primeste cu bucurie, cu despretul sau propriu, fara de
a judeca cumca din asta poate sa nasca nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie
transcendente, din credinte ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o
alta natura. Astfel preotimea evului mediu esplica evangheliul astfel
încât facea ca popoarele sa îngenunche si sub jugul unui rege rau;
astfel credinta cea adânca catre unitatea Austriei si catre tron a fost
cauza indirecta, desi principala, care i-a facut pre români sa primeasca
tacand, cu o rezistenta mai mult pasiva, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, desi cel mai greu si mai nedrept.
Ti-arogi cu insolenta drepturile altuia si te sustii în proprietatea lor
prin puterea bruta, proprie ori straina.
Sa cercetam aceste trei puncte, unul dupa altul, si sa vedem daca
vreunul din ele poate fi ratiunea atitudinei esceptiunale a ungurilor
din Austria, atitudine ce li da în mâna domnia asupra unor natiuni
esential diferite de a lor, tot asa de mari la numar si nu mai înapoiate
în cultura. întâia ratiune prin care un popor poate egemoniza pre altul
e superioritatea morala.
Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră
şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic —
cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze
noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a
noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale
limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească
nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea,
civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor
aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie
aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie
să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată
activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li
fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta
poporul respectiv
e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie
civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor
populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă,
fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă,
întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e
domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin
care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi
literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care
se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a
lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de
drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât
explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică
spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi
păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur,
dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor,
trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a
înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni
viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte
cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai
decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât
o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne
superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au
arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra;
construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile,
tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros,
sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc
germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit
ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o
nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o
compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai
contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o
constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri,
găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată
lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul?
În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu
pot avea, nici nu
pot
constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă
care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne
silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din
inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei
coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune
diplomatică.
Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea
minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o
educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat,
uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de
aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu
tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni
au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor,
scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia
exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce
puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă
consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate
prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii
falsificate nu sunt, nu
pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie
dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa
publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe
dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut
incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face
nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat
pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care
face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot
ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă
alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate
noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o
prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege
cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el
rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el,
cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu
inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci
divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice
condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică
aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern
neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el
[î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un
astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea
totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al
tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi.
Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei
direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii
lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această
ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până
şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi
exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile
viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor
cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această
natură ce-i zic omenească.
Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda
lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele
abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor
publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care
înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au
schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii
locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa,
cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din
fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente
vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu
ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest
minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai
puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul
românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua
reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc?
Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm
bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului
şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei,
punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă
naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am
trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se
numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte
mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca
să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare
fonduri de dispoziţiune?
Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un
loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de
aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole.
Kant
numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o
nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu
toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că
definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea
în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o
febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în
aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia
asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate.
Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită
această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în
sine cel mai infamant faliment.
Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul
nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să
fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile
şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori
semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori
fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura
suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi
pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai
unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri,
deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.
Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră,
fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota
legi care
a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut
a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai
sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu
trebuie să cerem ameliorarea
acestor legi e şi mai sigur,
pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea
existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt
nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin
semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când
respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori
cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a
ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi
servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din
Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că
ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin
influenţări
materiale la alegeri o au putut improviza acea
adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de
domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru
noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin
puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin
esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce
aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni
impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi
tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a
căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba
încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale
lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce
încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi
numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi
românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente
nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu
avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte
exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.
Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate
însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu
opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al
domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a
fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca
atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea
purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât,
într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar
trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e
aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe
condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui
şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea,
acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel
puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei
domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea
nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care
acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e
asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful
întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu
poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă
sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut
dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii
naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare,
deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la
legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”
, totuşi
prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi
cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă
iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele
unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în
unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există.
Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului.
Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor
tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare
în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o
religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele
să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea
garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe
de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că
simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la
valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate
obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea
celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat
dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre
seculare?
Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca
astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de
drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama
autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea
Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă.
Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu
braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja
de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem
drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu
trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom
exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă
decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa,
pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea
o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce
ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la
Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul
lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei;
dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a
comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se
fac cu
învoirea, ci numai cu
ştirea guvernelor. Dacă
guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac,
atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la
Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa
măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.
Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor
ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie
nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie
dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor.
Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca
neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din
naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa
de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi
popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă,
astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!
Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte
drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care
pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute
nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea
facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar
însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor
faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o
răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe,
căci astăzi, prin voluntari, armata
cugetă, pe când ieri încă era numai o
masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.
În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră
câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori
pentru că binevoiesc ei a o combina?
Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei
Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor
ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu
pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să
ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu
primim
noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.
Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom
avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu
înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!
În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.
Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala
îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria”
va fi sinonim cu „pacea”.
Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu
la Pesta, si pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in
judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria
22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870
by Maria Mocanu http://www.ziaristionline.ro/2011/01/17/ungaria-un-palat-de-spume-mincinoase-ecuilibrul-articolul-pentru-care-a-fost-urmarit-eminescu-de-organele-unguresti-la-20-de-ani/