Mugetul apei vesteste furtuna. Dupa ce va fi bine rascolita, din mare va iesi fiara. Marea este marea acestei vieti, lumea in care traim, reprezentata de Sfantul Ioan Evanghelistul prin aceasta imagine sugestiva care exprima realitatea ei profunda – o apa de mare intindere, care omogenizeaza, amesteca, aduna laolalta, din maruntaiele careia se va naste antihristul.
Pentru ca Hristos a venit din afara lumii, iar Antihristul va iesi din intunecimea si imputiciunea ei. El intru ale Sale a venit, dar a fost respins de ai Sai. Antihrist va veni dintru ale lumii si lumea il va primi, ovationand.
Pana acolo, insa, omenirea aceasta va trece printr-un mare si cumplit razboi al carui zvon (in sensul biblic) il auzim deja. Huruie tot mai aproape, tot mai apasator. Razboiul nu este sfarsitul in sine, o spune Insusi Hristos. Insa profetiile Bisericii ne arata ca razboiul va arunca omenirea (partea care va mai ramane din ea) intr-o asa lipsa de har si intr-o asa ratacire, incat va fi gata sa se arunce in bratele amagitorului.
Multi dintre noi refuza insasi aceasta idee, de parca ar fi o noutate…
Amenintarea razboiului pluteste de ceva timp, iar problema deja nu se mai pune DACA va fi razboi, ci doar.. CAND. Acum, exista semne ca acest cand e, practic, iminent. Sigur, nu stim o data anume, insa estimarile, daca se pastreaza actualul ritm al evolutiilor, sunt cat se poate de negative. Pe de o parte, asistam la o accelerata impartire a lumii in blocuri antagonice dominate de cate o fiara (imperiu). Fiara euro-atlantica, fiara eur-asiatica, fiara persana, fiara galbena.
In interior, aceste imperii isi consolideaza puterea, introducand masuri din ce in ce mai politienesti, suspendand libertati civile, centralizand puterea economica, eliminand progresiv democratia. Tarile mici sufera la granitele disputate ale sferelor de influenta, fiind transformate in garnizoane si teatre de operatiuni, in statii avanpost. Cum e si cazul nostru, Romania fiind transformata tot mai mult in garnizoana CIA, condusa deja de un sef al serviciile secrete.
Orice amanare este… amanare si atat. Tendinta este insa ireversibila, la fel cum ireversibil este si drumul omenirii catre mai rau.
Daca ne uitam in jur si incercam, catusi de putin, sa privim starea duhovniceasca in care ne gasim, intelegem de ce.
Faceti roada vrednica de pocainta!
Facem, oare? Sau nu cumva dragostea ni se raceste?
Raspunsul se afla in istoria pe care o traim.
Dar daca vrem sa vedem si sa nu ne mintim pe noi insine, atunci nu vom nega, ci vom marturisi ca securea e la radacina pomilor, iar bolovanii urmarii pacatelor stau deasupra capetelor noastre si, in plus, daca nu ne uitam ca fatarnicii doar la semnele climei, prefacandu-ne ca nu stim sa le citim pe cele ale timpului, atunci, patrunsi de aceasta iminenţă apocaliptica, desigur ca ne vom fi intrebat:
CE AVEM DE FACUT, DECI? (Lc. 3, 10)
Greutatea zilelor noastre este ca ne aflam fiecare ratacind in calea lui si nu a venit proorocul Ilie, cel care va intoarce inimile parintilor catre copii, cel care va incalzi inimile oamenilor vremurilor de pe urma, insuflandu-i pentru a sta impotriva potrivnicului, pregatindu-i pentru A Doua Venire.
Pentru ca unei astfel de nedumeriri nu se pot da raspunsuri concrete. Nici din rasarit si nici din apus nu ne vine ajutorul, si nici muntii, daca le strigam sa cada peste noi, nu ne pot ajuta sau ascunde de urgia ce are sa vina peste noi. Cu alte cuvinte, nu locurile de refugiu si nu solutiile lumesti ne vor salva sau ne pot ajuta in mod esential.
Ci numai ceea ce am acumulat inlauntrul nostru.
Asa invata, de pilda, Sfantul Seraphim Rose, atunci cand indemna sa adunam launtric (sa invatam par coeur) cat mai multe rugaciuni, cat mai multa sfintenie din bogatia Bisericii, pentru ca din aceasta rezerva sa ne hranim sufleteste daca ne-am afla in situatii similare celor care au trecut prin experienta Gulagului comunist.
Asa isi indemna fiicele Fericitul Martir Mircea Vulcanescu, invatandu-le, in sala de tribunal, cantarea liturgica Iubi-Te-voi Doamne…, si indemnandu-le sa invete multe poezii. In inchisorile comuniste poeziile au hranit mii de suflete.
Si mai putem acumula daruind: daca avem o haina de prisos, dand celui ce n-are.
De asemenea, si mai important: refuzand nedreptatea si jecmanirea, murdariile si desfranarile de orice fel, rasfaturile si desfatarile egoiste.
Sa ne amintim blandul avertisment al Parintelui Rafail Noica:
Cred ca vin zilele cand trebuie sa fie viata noastra curata. Curata nu inseamna ca nu mai pacatuim, pe ici, pe colo, asa [fara voia noastra, n.n.], dar macar gandirea noastra sa fie dreapta, sa fie integra, sa fie deplina, ca daca nu, riscam sa fim inhatati de valurile si tsunamiurile vietii postmoderne”.
Trebuie sa intelegem: complicitatea la nelegiuiri de orice fel, justificarea sofisticata si sofistica a uraciunilor, a grosolaniei, a nemilei, a destrabalarii, sau participarea la asa ceva ne vor trada in momentele de incercare. Patimile si faptele noastre ticaloase se vor alatura tortionarilor nostri si ne vor chinui poate chiar mai mult.
Este bine sa recitim experientele celor din inchisorile comuniste. Sa recitim si sa vedem care au fost resorturile interioare si cum au rezistat acolo. Nu pentru a ne inchipui ca putem rezista in conditii similare, ci pentru a ne intelege mai bine, pe noi, prin suferintele ca o operatie pe cord deschis prin care au trecut ei.
Numai doua mici exemple sa ne reamintim aici. Unul, apartinand lui Valeriu Gafencu, si un altul, relatat de Demostene Andronescu:
Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:
- Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!
Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregatit pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficienta această observaţie pentru ca să înceapă să-şi puna cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trairii launtrice”.
*
In legatura cu Nichifor Crainic, despre care Colonelul Craciun spune ca l-a castigat de partea sa foarte usor, fie-mi permisa o paranteza. Marele om de cultura (teolog, filosof si poet) a fost un ins controversat, ar spune unii; eu insa as spune, mai degraba, ca a fost un om chinuit. Sufletul lui era, in acea perioada critica, taramul de lupta dintre Bine si Rau. Si fizic, el avea o conformatie ciudata. Cineva care l-a vazut odata la baie spunea ca, de la brau in jos, Nichifor Crainic avea o conformatie de satir. Asa se explica comportamentul sau, oarecum aberant, din perioada de detentie. Un exemplu: pe la inceputul anilor ’50, deci in primii ani de detentie, cand oamenii mai erau chinuiti si de alte instincte decat de foame, el se afla intr-o celula din Zarca, impreuna cu profesorul de filosofie Ion Petrovici, cu o inalta fata bisericeasca si cu amiralul Macelaru. Ca in fiecare celula, si ei isi treceau timpul cu diferite activitati – in cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, “puneau tara la cale”, conferentiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la “barfe” vinovate sau nevinovate etc. Duminica, in special, dupa o scurta slujba oficiata de inaltul prelat, conferentia Crainic. Intr-o astfel de conferinta, el a tinut restransului sau auditoriu o lectie de mistica ortodoxa. A vorbit atat de frumos si convingator incat l-a impresionat profund pana si pe profesorul Ion Petrovici, care se considerea mai degraba “liber-cugetator”. Dar dupa ce si-a terminat exprimarea, Crainic s-a trantit pe pat si a fost auzit rostind o vulgaritate greu de reprodus. Acesta era Nichifor Crainic. De altfel, se spune despre el ca si in libertate, in vremurile lui bune, era destul de slobod la gura.
Una dintre marile lui “neputinte” era foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. Si in libertate el fusese un gurmand, asa ca, in foamea Aiudului de la sfarsitul anilor ’50, el era dispus sa se batjocoreasca pe sine sau chiar sa-L renege pe Dumnezeu pentru un “blid de terci”. De altfel, isi recunoaste el insusi aceasta “neputinta” intr-o marturisitoare poezie intitulata chiar “Foamea”. Iata cum suna prima ei strofa:
“In tara turmelor si-a painii/ Visez o mana de ciuperci!/ Lasati-ma in rand cu cainii/ La raiul unui blid de terci!“.
Cunoscandu-i neputinta, unii dintre “caralii” se amuzau punandu-l sa joace ca ursul sau sa conteste existenta lui Dumnezeu in schimbul unei portii consistente de mancare. Cand il intalneau prin curte (acest lucru se petrecea in fabrica inchisorii), strigau dupa el, incitandu-l:
Hei, Crainic, daca joci ca ursul, capeti o gamelea cu arpacas!“.
Si “nefericitul”, batand darabana cu palma, pe fundul unei gamele pe care o purta totdeauna cu el, juca precum ursul! La sfarsit isi primea portia promisa, pe care o infuleca hulpav.
Este bine sa recitim si Razboiul Nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul. Scrie acolo cum trebuie sa fie crestinul trezvitor: in asa fel incat sa nu il surprinda daca primeste o palma din senin, fara sa fi facut nimic. Am rezista probei?
Ne-am pus oare problema cum am reactiona daca am fi supusi batailor, jignirilor, umilirilor, pur si simplu gratuit? Cati dintre noi au trecut cu adevarat prin situatii injositoare, prin constrangeri si bataie, ca sa isi stie cat de cat reactiile instinctive, sa isi cunoasca slabiciunile, sa vada, pur si simplu, cum este sa treci prin asa ceva?
Majoritatea dintre noi, trebuie sa o recunoastem, nu am cunoscut asa ceva. Cei mai in varsta, care poate au apucat sa faca armata obligatorie, cei care au trait in institutii colective (camine, orfelinate) stiu, cat de cat, despre ce e vorba. In orice caz, la mijloc se afla rezistenta launtrica: acel ceva care iti da verticalitate, care te face sa te simti OM. Este mare pericol atunci cand aceasta este zdruncinata – si uneori, TOCMAI pentru ca NU STIM cum este in astfel de situatii, o putem pierde pentru ca ne pierdem cu firea si avem impresia ca ar fi trebuit ca demnitatea noastra de om sa arate altfel.
Sfantul Ioan Gura de Aur spunea, de pilda, ca in fata acuzelor rauvoitoare nu trebuie sa ne pierdem cu firea, chiar si acolo unde ele ar contine o bruma de adevar. De ce? Pentru ca cei care acuza nu o fac cu scopul indreptarii, ci cu scopul demolarii celuilalt. Nu trebuie sa dam drepturi asupra launtrului nostru, asupra constiintei noastre, celor care au scopuri rele.
Sa nu ne inchipuim ca demnitatea inseamna sa fii intact fizic sau sa fii respectat in orice fel de ceilalti. Poti ajunge cel mai dispretuit dintre toti, ciuca batailor. Atunci intervine simtamanul rusinii si al fricii. Poate ca nu suporti umilinta la care esti supus, este prea mult pentru tine, si atunci cedezi, cum s-a intamplat cu acel detinut politic care a rezistat torturilor din Pitesti dar care, atunci cand tortionarul s-a urinat asupra lui, a cedat. O umilinta prea mult pentru el. Sau poate ca te domina frica atat de mult incat te-ai anihilat ca persoana.
Dar si acestea sunt indreptate tot catre demolarea rezistentei din interior (care se rasfrange, fireste, si in exterior). Oricare ar fi mobilul cedarii, conteaza mai putin. Conteaza ca se tinteste la aceasta, la distrugerea acestei rezistente din interior. Pentru ca astfel devii o umbra de om care face orice.
Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori…
Sunt multe din noi, din afectele noastre, pe care nu le stim cum trebuie, pentru ca nu ne cunoastem deplin si poate mai traim si in inchipuire, chiar la modul benign. Ne inchipuim cum ar fi daca ar fi… Mare inselare. NIMIC nu o sa fie dupa inchipuirea noastra. Ne inchipuim, de pilda, cum ar fi sa facem foamea. Daca nu ar fi de plans, ar fi de ras. Noi nu stim cum este foamea si punct. Nu are sens sa incercam sa ne imaginam. Foametea e atat de cumplita incat, fara credinta destula, fara lupta cu patimile, fara intarirea harului, ii poate impinge pe oameni inclusiv sa devina ucigasii si canibalii propriilor copii. O spune Insusi Hristos in versetele eshatologice si o stim din istoria recenta (vezi foametea din Ucraina). Si noi ne inchipuim ce este o foamete?!
Avem o singura sansa de rezistenta in conditii de vremuri apocaliptice – razboi, prigoana, foamete. Sansa noastra este o Persoana si se numeste… Iisus Hristos. A fost rastignit in zilele lui Pontiu Pilat, dupa ce, in prealabil, a fost arestat, intemnitat, supus batailor si batjocurilor, scuipat si biciuit.
Fiu al unui Tata, El ne trimite pe Mangaietorul. Asadar, avandu-L pe Hristos, avem Sfanta Treime. Avem dragostea.
El si doar El este taria noastra, de fapt, rezistenta noastra. Sa nu ne punem increderea in pregatirea omeneasca (nu e de neglijat, dar sa nu depindem de ea).  Totul poate fi demolat si daca noi ne-am agatat de cele omenesti, daca noi ne-am pus nadejdea salvarii noastre in orice NU este Hristos, atunci suntem in mare pericol. Pentru ca totul ne poate fi rapit, insa Hristos nu.
Dar la ce… foloseste Hristos? Dragoste, Treime, poate ne suna cam … teologic, cam… abstract? Pentru ca, desigur, Hristos nici nu poate fi luat in rucsac ca sa ne acopere de ploaie sau sa ne astampere foamea biologica, nici nu ne protejeaza neaparat de batai sau agresiuni punandu-i la respect pe tortionari.
Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.
“Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi.
Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 90).
Dar relele vor veni si poate si bataia. Pentru ca victoria, scaparea, refugiul pe care ni L-a dat Hristos nu este din ordinea celor vazute. Nu vom fi asemenea eroilor din filme si basme. Nu vom rapune pe vrajmasii nostri cu pumnul sau piciorul, insirandu-i ca in filmele hollywoodiene, si nici ingerul nu ii va alunga de la noi.
Dar acestea toate cate ar veni, prin Hristos, nu vor deveni piatra de impiedicare pentru sufletele noastre. Prin Hristos, ingerii ne vor ridica inimile, sa nu cadem. Asa cum au fost langa El in gradina Ghetsimani, asa pot fi langa noi atunci cand ne e greu, cand tremura inima in noi si frica ne copleseste, scotand o sudoare rece.
Nu vom rapune rautatea vitriolanta din jurul nostru. Dar putere avem de la Hristos sa o stingem cand intra in sufletele noastre sau cand propriile noastre scorpii launtrice tasnesc din noi. Avem putere de la Hristos sa calcam peste lasitatea, orgoliul, neputinta noastra, peste balaurul groazei si leul terorii.
Sa nu ne mai inchipuim, sa renuntam la iluzii si proiectii si sa nu ne visam eroi si martiri, ci sa ne asumam drept ceea ce suntem, niste pacatosi si potentiali vanzatori, pe care NUMAI marea mila a Domnului ii poate salva! E cel mai bun, mai realist si mai sigur inceput pe care il putem face: BIZUIRE 0 (ZERO) PE SINE!
Sa citim mai multa literatura si istorie din inchisorile si perioada marilor experiente ale razboiului si totalitarismelor recente.
Sa ne rugam, sa ne plangem real pacatele (si nu doar o data si gata), sa ne zdrobim rautatea si impietrirea inimii, pana cand din ea incepe “sa curga sange”… ca sa putem lua in schimb Duh Sfant, hrana cereasca, izvor de vitejie duhovniceasca, iar nu de la trup si de la sange...
Sa ne pregatim prin toate mijloacele! Si sa ne rugam mai mult unii pentru altii. Sa cerem sa ni se incalzeasca inima pentru durerile ce vor veni. In salbaticia care se anunta, aceste rugaciuni, aceasta dispozitie buna catre semeni, va putea conta cat o paine calda pentru un flamand.
Sa cautam sa recuperam din noi insine macar o farama din lumina ce ne-a fost aratata de Mantuitorul cand S-a pogorat intru noi, cercetandu-ne si inviindu-ne din moarte si din iad, cand ni S-a dat spre a-L vedea, a-L gusta, a-L manca si a-L bea.
O mica farama de lumina, acum, cand vine ceasul intunericului…
(va mai urma… doar daca va mai fi timp si va voi Dumnezeu sa urmeze…)
Mai multe si mai adancite raspunsuri si completari la cele scrise, puteti gasi cercetand articolele:
***