Cumparaturi online..Si reclame..

Gold FM Romania - Tineretea Ta E Aici!

marți, 27 decembrie 2011

Secretele memoriei

Secretele memoriei 


Un creier neafectat prezinta lobi temporali intacti de-a lungul partilor sale laterale inferioare si, in centru, ventriculi zvelti, plini cu fluid cerebrospinal. Intr-un creier distrus de Alzheimer, lobii temporali – un lacas al memoriei si al limbajului – au fost devastati, iar ventriculii se casca in vidul lasat de moartea celulelor.
Un creier neafectat prezinta lobi temporali intacti de-a lungul partilor sale laterale inferioare si, in centru, ventriculi zvelti, plini cu fluid cerebrospinal. Intr-un creier distrus de Alzheimer, lobii temporali – un lacas al memoriei si al limbajului – au fost devastati, iar ventriculii se casca in vidul lasat de moartea celulelor. Foto: Maggie Steber
Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni stocat in creier.
Text: Joshua Foer
Exista o femeie de 41 de ani, o asistenta cu functie administrativa din California, cunoscuta in literature medicala doar sub numele de "AJ", care isi aminteste aproape fiecare zi din viata ei, de la varsta de 11 ani.
Exista un barbat de 85 de ani, tehnician de laborator pensionat, pe nume "EP", care isi aminteste doar cel mai recent gand al lui. E posibil ca ea sa aiba cea mai buna memorie din lume. El ar putea s-o aiba pe cea mai proasta.
"Memoria mea se revarsa ca un film, nonstop si incontrolabil" - spune AJ. Ea isi aminteste ca la ora 12:34, duminica, pe 3 august 1986, un tanar pe care il iubea la nebunie i-a dat un telefon. Isi aminteste ce s-a intamplat in serialul Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Si isi aminteste ca pe 28 martie 1992 a luat pranzul cu tatal ei la Hotelul Beverly Hills.
Isi aminteste evenimente mondiale si drumuri pana la bacanie, cum era vremea si emotii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om usor de pus in incurcatura. De-a lungul anilor, au existat cateva personae cu o memorie neobisnuit de buna. Kim Peek, savantul de 56 de ani care a inspirat filmul Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de carti (citeste o pagina in 8 pana la 10 secunde).
"S", un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul Aleksander Luria, isi putea aminti siruri de cuvinte, numere si silabe fara sens incredibil de lungi, ani de zile dupa ce le auzise pentru prima data. Dar AJ este unica. Memoria ei extraordinara nu e pentru intamplari sau chipuri, ci pentru propria sa viata. Intr-adevar, memoria ei inepuizabila pentru detalii biografice este fara precedent si atat de putin inteleasa, incat James McGaugh, Elizabeth Parker si Larry Cahill, neurology la Universitatea din California, Irvine, care o studiaza de sapte ani, au fost nevoiti sa inventeze un nou termen medical pentru a descrie situatia ei: sindrom hipertimestic.
EP are 1,80 m, parul alb pieptanat cu o carare perfecta si urechile neobisnuit de lungi. Arata bine, este prietenos si gratios. Rade mult. La prima vedere, pare bunicul perfect. Dar cu 15 ani in urma, virusul herpes simplex si-a croit drum prin creierul sau, golindu-l de miez ca pe un mar. La momentul cand virusul isi terminase traseul, doua portiuni de materie cenusie de marimea unei castane, din lobii temporali mediani, disparusera si, odata cu ele, si cea mai mare parte a memoriei lui EP.
Virusul a lovit cu o precizie ciudata. Lobii temporali mediani - exista cate unul pe fiecare parte a creierului - includ o structura curbata, numita hipocampus, si cateva regiuni adiacente, care, impreuna, indeplinesc actiunea magica de a transforma perceptiile noastre in amintiri pe termen lung. Amintirile nu sunt, de fapt, stocate in hipocampus - ele sunt localizate altundeva, in straturile exterioare neregulate ale creierului, neocortexul -, dar zona hipocampusului e acea parte a creierului care le fixeaza. Hipocampusul lui EP a fost distrus si, fara acesta, el e ca un camcorder care nu are un cap de citire functional.
Vede, dar nu inregistreaza. EP are doua tipuri de amnezie: anterograda, care inseamna ca nu-si poate forma noi amintiri, si retrograda, care inseamna ca nu si le mai poate reprezenta pe cele vechi sau cel putin de dupa 1960. Copilaria sa, serviciul in marina comerciala, Al Doilea Razboi Mondial - toate foarte puternice. Din cate stie el, benzina costa cam 25 de centi litrul, iar omul nu a pasit niciodata pe Luna.
AJ si EP sunt extreme ale spectrului memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decat orice scanare cerebrala despre masura in care amintirile noastre ne fac sa fim cine suntem. Desi noi, ceilalti, ne situam undeva intre acesti doi poli, intre a ne aminti totul si a nu ne mai aminti nimic, cu totii am simtit putin gustul performantei lui AJ sau al sortii inspaimantatoare a lui EP. Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbarcita pe care le tinem in echilibru in varful coloanelor noastre vertebrale pot retine cele mai neinsemnate detalii despre experiente din copilarie pe toata durata vietii, insa adesea nu pot pastra chiar si cel mai important numar de telefon macar timp de doua minute. Atat de ciudata este memoria.
Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni stocat in creier. Exista aproximativ o suta de miliarde de asemenea neuroni, fiecare putand probabil sa faca de la 5.000 pana la 10.000 de conexiuni sinaptice cu alti neuroni, ceea ce inseamna un total de la aproximativ cinci sute de mii de miliarde pana la un milion de miliarde de sinapse intr-un creier adult mediu.
Prin comparatie, exista doar 32 de mii de miliarde de byti de informatie in intreaga colectie tiparita a Bibliotecii Congresului. Fiecare senzatie pe care ne-o amintim, fiecare gand pe care il avem schimba conexiunile din interiorul acestei uriase retele. Sinapsele sunt consolidate sau slabite sau se formeaza din nou. Substanta noastra fizica se schimba. Intr-adevar, e in permanenta schimbare, in fiecare moment, chiar si cand dormim.
Pe EP l-am cunoscut la el acasa, un bungalow luminos dintr-o suburbie a orasului San Diego, intr-o zi calda de primavara. Am ajuns acolo cu masina, impreuna cu Larry Squire, neurolog si cercetator in domeniul memoriei la Universitatea din California, San Diego, si la Centrul Medical pentru Veterani, din San Diego, si Jen Frascino, cercetator-coordonator in laboratorul lui Squire, care-l viziteaza cu regularitate pe EP, pentru a-i aplica teste cognitive. Desi Frascino a fost la EP acasa de vreo 200 de ori, el o intampina intotdeauna ca pe o straina.
Frascino se asaza in fata lui EP, la masa din sufragerie, si ii pune o serie de intrebari care ii masoara bunul simt. Il intreaba pe ce continent se afla Brazilia, cate saptamani are un an, la ce temperatura fierbe apa. Vrea sa demonstreze ceea ce testele IQ deja au dovedit: EP nu e retardat. El raspunde cu rabdare - si corect - la toate intreba rile, cam la fel de amuzat cum imi inchipui ca as fi si eu daca un necunoscut ar intra in casa mea, s-ar aseza la masa mea si m-ar intreba foarte serios daca stiu care este punctul de fierbere al apei.
"Ce faci daca gasesti pe strada un plic sigilat, timbrat si cu adresa destinatarului?" - intreaba Frascino. "Il pun intr-o cutie postala. Ce altceva?" Chicoteste si imi arunca o privire piezisa, cu subinteles, de parca ar spune: "Oare oamenii astia ma cred imbecil?" Simtind insa ca situatia solicita politete, se intoarce din nou spre Frascino si adauga: "Dar mi-ati pus o intrebare foarte interesanta. Foarte interesanta." Habar nu are ca a mai auzit-o de multe ori pana acum.
"De ce gatim mancarea?" "Pentru ca e cruda?" Cuvantul "cruda" ii face vocea sa traverseze in mod clar registrul tonalitatilor, amuzamentul facand loc neincrederii. "De ce studiem istoria?" "Studiem istoria ca sa aflam ce s-a intamplat in trecut." "Dar de ce vrem sa aflam ce s-a intamplat in trecut?" "Pentru ca, sincer, e interesant." EP poarta la incheietura mainii stangi o bratara din metal, cu un avertisment medical. Desi este evident la ce foloseste, il intreb oricum.
Isi rasuceste incheietura mainii si citeste relaxat: "Hmmm… Scrie «pierdere de memorie»." EP nu-si mai aminteste nici macar faptul ca are o problema de memorie. Redescopera acest lucru in fiecare moment. Si, pentru ca uita ca intotdeauna uita, fiecare gand pierdut pare doar o simpla scapare - ceva sacaitor, nimic mai mult - asa cum vi s-ar parea dv. sau mie. De cand cu boala lui, pentru EP spatiul exista doar pana unde il vede. Universul lui social nu cuprinde decat oamenii din incapere. Traieste sub un reflector micut, inconjurat de bezna.
Intr-o dimineata obisnuita, EP se trezeste, ia micul dejun si se intoarce in pat ca sa asculte radioul. Dar, odata intors in pat, nu mai e prea clar daca a si luat micul dejun sau daca abia s-a trezit. De multe ori, mai ia o data micul dejun, apoi se intoarce iar in pat, ca sa mai asculte radioul. In unele dimineti, ia micul dejun chiar si a treia oara. Se uita la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, de la o secunda la alta, desi programele care au clar delimitate un inceput, un mijloc si un sfarsit pot ridica o problema. Prefera History Channel sau orice despre Al Doilea Razboi Mondial. Se plimba prin cartier, de obicei de mai multe ori inainte de pranz, uneori chiar timp de trei sferturi de ora.
Sta in curte. Citeste ziarul, ceea ce - putem doar sa ne inchipuim - ii da sentimentul ca ar cobori dintr-o masina a timpului. Care Bush? Ce Irak? De cand computere? Pana sa ajunga EP la sfarsitul unui titlu, a si uitat cum incepuse. De cele mai multe ori, dupa ce citeste buletinul meteo, face diverse mazgalituri pe ziar, desenand mustati fotografiilor sau trasandu-si conturul lingurii. Cand vede preturile caselor, la rubrica de oferte imobiliare, invariabil spune ca este socat.
Fara memorie, EP a cazut complet in afara timpului. Pentru el, nu exista un flux al constiintei, ci picaturi care se evapora imediat. Daca i-ati lua ceasul de la mana - sau, cu mai multa cruzime, daca i-ati schimba ora - ar fi complet pierdut. Prins ca in capcana intr-un spatiu de nicaieri al unui present etern, intre un trecut pe care nu si-l poate aminti si un viitor pe care nu il poate contempla, el duce o viata sedentara, complet lipsita de griji.
"E fericit tot timpul. Foarte fericit. Presupun ca din cauza ca nu are niciun stres in viata" - spune fiica lui, Carol, care locuieste in apropiere. "Cati ani aveti?" - il intreaba Squire. "Stai sa vedem… 59 sau 60. M-ati prins. Memoria mea nu e chiar perfecta. Stau binisor, dar uneori oamenii ma intreaba lucruri pe care pur si simplu nu le pricep. Sunt sigur ca si dv. patiti asa ceva uneori." "Sigur ca da" - spune Squire cu bunavointa, desi EP e cu aproape un sfert de secol in urma.
Un volum urias de informatii din ceea ce stiinta cunoaste cu privire la memorie au fost obtinute datorita unui creier distrus, remarcabil de similar cu al lui EP. Ii apartine unui barbat de 81 de ani, cunoscut drept "HM", un amnezic care traieste intr-un camin de batrani din Connecticut. HM a suferit de epilepsie incepand de la varsta de zece ani, dupa un accident de bicicleta. Pana la varsta de 27 de ani, isi pierdea cunostinta de mai multe ori pe sapta mana si nu putea sa faca mai nimic.
Un neurochirurg, pe nume William Beecher Scoville, s-a gandit ca ar putea pune capat simptomelor lui HM printr-o operatie experimentala, care sa extirpe acea parte a creierului care, banuia el, provoca problemele. In 1953, in timp ce HM statea treaz pe masa de operatie, cu scalpul anesteziat, Scoville a perforat doua gauri, chiar deasupra ochilor pacientului. Chirurgul a ridicat partea frontala a creierului lui HM cu o mica spatula, in timp ce un pai de metal a absorbit cea mai mare parte din hipocampus, impreuna cu o mare parte din lobii temporali mediani din jur.
Operatia a redus frecventa atacurilor lui HM, dar in scurt timp a devenit clar ca aceasta ii jefuise si memoria. In urmatoarele cinci decenii, HM a fost subiectul a nenumarate experimente si a devenit cel mai studiat pacient din istoria stiintei creierului. Avand in vedere rezultatul tragic al operatiei lui Scoville, toata lumea a admis ca HM avea sa fie un caz singular. EP a spulberat aceasta presupunere. Ceea ce Scoville i-a facut lui HM cu un pai de metal, natura i-a facut lui EP cu herpes simplex.
Puse una langa alta, tomografiile creierelor celor doi, avand imaginea granulata, in alb-negru, sunt tulburator de asemanatoare, desi la EP distrugerea e ceva mai mare. Chiar daca nu stii cum ar trebui sa arate un creier normal, gaurile simetrice care se casca par sa se holbeze la tine ca doi ochi. Ca si EP, HM putea sa-si pastreze amintirile doar atat cat sa se gandeasca la ele, dar odata ce creierul sau trecea la altceva, nu si le mai putea recupera niciodata. In cadrul unui experiment celebru, Brenda Milner, psiholog canadian, l-a rugat pe HM sa tina minte numarul 584 cat mai multa vreme posibil.
Pentru a retine numarul "pe varful limbii", a folosit un sistem complicat, pe care i l-a repetat de mai multe ori lui Milner: "E simplu. Tii minte 8. Vezi, 5 plus 8 plus 4 fac 17. Tii minte 8, il scazi din 17 si ramane 9. Imparti 9 in jumatate si obtii 5 si 4, deci ai 584. E simplu." S-a concentrat asupra acestei mantre elaborate timp de mai multe minute. Dar imediat ce atentia i-a fost distrasa, numarul a disparut. Nici macar nu a mai tinut minte ca i se ceruse sa tina minte ceva.
Desi oamenii de stiinta stiusera inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea ca exista o diferenta intre memoria pe termen lung si cea pe termen scurt, aveau acum prin HM dovada ca aceste doua tipuri de memorie se afla in parti diferite ale creierului si ca, fara cea mai mare parte din zona hipocampusului, HM nu putea sa transforme o amintire pe termen scurt intr-una pe termen lung. De asemenea, cercetatorii au aflat de la HM mai multe despre un alt tip de amintire.
Desi el nu putea spune ce mancase la micul dejun sau cine era presedintele SUA la momentul respectiv, existau anumite lucruri pe care si le putea aminti. Milner a descoperit ca era capabil sa invete sa faca lucruri complicate, fara ca macar sa-si dea seama de acest lucru. In cadrul unui studiu, ea a demonstrate ca HM putea sa invete sa deseneze o stea in cinci colturi pe o bucata de hartie, in timp ce privea reflexia acesteia in oglinda.
De fiecare data cand Milner ii dadea aceasta sarcina lui HM, el sustinea ca nu a mai incercat asa ceva niciodata. Si totusi, zi dupa zi, creierul lui se descurca tot mai bine in a-i ghida mana care lucra invers. In ciuda amneziei, isi amintea. Desi nu avem un consens referitor la cate sisteme de memorie exista, oamenii de stiinta in general impart amintirile in doua tipuri: declarative si nondeclarative (uneori mentionate ca explicite si implicite). Amintirile declarative acopera lucrurile pe care stii ca ti le amintesti, cum ar fi culoarea masinii sau ce s-a intamplat ieri dupa-amiaza. EP si HM si-au pierdut abilitatea de a-si forma noi amintiri declarative.
Amintirile nondeclarative sunt lucrurile pe care le stii fara sa te gandesti la ele in mod constient, de pilda cum sa mergi pe bicicleta sau cum sa desenezi o forma in timp ce te uiti la ea in oglinda. Aceste amintiri inconstiente nu se bazeaza pe regiunea hipocampusului pentru a fi consolidate si stocate. Ele se produc in parti complet diferite ale creierului. Invatarea abilitatilor motorii are loc la baza creierului, in cerebel, invat area perceptuala - in neocortex, iar invatarea de deprinderi - in centrul creierului. Dupa cum demonstreaza atat de evident EP si HM, o parte a creierului poate fi distrusa, dar restul va continua sa functioneze.
Metaforele pe care le folosim adesea pentru a descrie memoria - fotografia, casetofonul, oglinda, hard diskul - sugereaza toate acuratete mecanica, de parca mintea ar fi un soi de dispozitiv care transcrie meticulous experientele noastre. Multa vreme a fost o viziune larg acceptata ca avem niste creiere care functioneaza ca niste dispozitive perfecte de inregistrat - ca o viata intreaga de amintiri este depozitata undeva la mansarda si daca nu le putem gasi nu inseamna ca au disparut, ci numai ca am pierdut accesul la ele.
Un neurochirurg canadian, pe nume Wilder Penfield, s-a gandit ca probase deja aceasta teorie prin anii 1940. Penfield folosise sonde electrice pentru a stimula creierele pacientilor epileptici, in timp ce acestia erau intinsi pe masa de operatie constienti. El incerca sa depisteze sursa epilepsiei lor, dar a descoperit ca, atunci cand sonda lui atingea anumite portiuni ale lobului temporal, pacientii incepeau sa descrie experiente vii. Cand atingea din nou acelasi loc, obtinea adesea aceleasi descrieri.
Penfield a ajuns sa creada ca, de fapt, creierul inregistreaza absolut orice lucru caruia ii acorda un grad oarecare de atentie constienta si ca aceste inregistrari sunt permanente. Cei mai multi oameni de stiinta sunt de acord acum ca acele amintiri stranii declansate de Penfield erau mai aproape de fantezie sau halucinatii decat de amintiri, insa brusca reaparitie a unor episoade de mult pierdute din trecutul cuiva e o experienta cu siguranta familiara pentru toata lumea. Totusi, ca dispozitiv de inregistrare, creierul face, in mod evident, o treaba de mantuiala.
Tragediile si umilintele par sa fie intiparite cel mai puternic, adesea cu cea mai insuportabila exactitate, in timp ce acele amintiri de care credem noi ca avem cu adevarat nevoie - numele cunostintelor, ora unei intalniri, unde am pus cheile masinii - au obiceiul sa se evapore. Michael Anderson, cercetator al memoriei la Universitatea din Oregon, in Eugene, a incercat sa estimeze costul acestei evaporari totale. Conform "jurnalelor uitarii", tinute timp de un deceniu de studentii sai (de exemplu, cat timp dureaza pana gasesti cheile de la masina), Anderson calculeaza ca oamenii irosesc mai bine de o luna pe an doar pentru a compensa lucrurile pe care le-au uitat.
AJ isi aminteste cand si-a dat seama prima oara ca memoria ei nu e la fel cu a altora. Era in clasa a saptea si invata pentru teze. "Nu eram prea bucuroasa, fiindca uram scoala" - spune ea. Mama sa o ajuta sa-si faca lectiile, dar mintea ei ratacea aiurea. "Am inceput prin a ma gandi la anul de dinainte, cand eram in clasa a sasea, si ma gandeam cat de mult imi placuse.
Dar apoi mi-am dat seama ca imi aminteam data exacta, ce faceam précis in acea zi cu un an in urma." La inceput, nu s-a gandit prea mult la asta. Dar, dupa cateva saptamani, jucandu-se cu o prietena, si-a amintit ca se jucasera impreuna si fix cu un an inainte. "Fiecare an si apoi fiecare perioada a anului imi inspira un anumit sentiment. Primavara lui 1981 am simtit-o complet diferita de iarna lui 1981" - spune ea.
Pentru AJ, datele sunt precum mica prajitura care trimitea mintea lui Marcel Proust inapoi in timp, in romanul In cautarea timpului pierdut. Simpla lor mentionare ii declanseaza involuntar fluxul de amintiri. "Ca atunci cand mirosi ceva si mirosul acela te poarta inapoi in timp. Eu sunt cu vreo zece niveluri mai profunda si mai intensa decat atat." "Fratele meu obisnuia sa spuna: «Ea e Rain Man». Iar eu spuneam «Nu, nu-i adevarat.» Dar m-am gandit: «Ce daca eu, de fapt..... Dar oare sunt? Ar fi ceva in neregula cu mine?»"
La un moment dat, AJ s-a gandit sa se instaleze pe promenada de la malul marii in chip de Calendar Uman si sa le ceara oamenilor cinci dolari, lasandu-i in schimb sa-i puna memoria datelor la incercare. Apoi s-a razgandit. "Nu vreau sa fiu un spectacol de mana a doua." S-ar parea ca, daca ai o memorie precum AJ, viata ta e calitativ diferita - si mai buna. Cultura noastra ne inunda cu noi informatii, totusi atat de putine dintre ele sunt stocate si catalogate astfel incat sa le putem recupera ulterior.
Cum ar fi ca toate aceste cunostinte, altfel pierdute, sa le ai la degetul mic? Ne-ar face oare mai convingatori, mai increzatori? Ne-ar face, intr-un sens fundamental al cuvantului, mai inteligenti? In masura in care experienta este suma amintirilor noastre iar intelepciunea este suma experientelor noastre, daca ai avea o memorie mai buna, asta ar insemna nu numai sa stii mai multe despre lume, ci si mai multe despre tine insuti. Cate idei de valoare au ramas negandite si cate conexiuni nerealizate din cauza scaparilor memoriei?
Visul intruchipat de AJ, perfectiunea memoriei, ne insoteste cel putin din secolul al V-lea i.Hr. si de la presupusa inventie a unei tehnici cunoscute drept "arta memoriei", a poetului grec Simonides din Ceos. Simonides fusese singurul supravietuitor al prabusirii, cu consecinte catastrofale, a acoperisului unei sali de banchete din Tesalia. Potrivit lui Cicero, care a relatat despre acest incident patru secole mai tarziu, cadavrele erau de nerecunoscut.
Dar Simonides a putut sa inchida ochii in fata haosului si sa vizualizeze in mintea sa fiecare invitat la locul sau, in jurul mesei. El descoperise "metoda loci". Daca poti sa transformi ceea ce incerci sa-ti amintesti in imagini mintale vii si apoi le aranjezi intr-un fel de spatiu architectonic imaginar, cunoscut ca un palat al memoriei, amintirile pot deveni practic imposibil de sters.
Se spune ca Pietro da Ravenna, cunoscut jurist italian si autor al unui celebru manual despre memorie din secolul al XV-lea, ar fi folosit metoda loci pentru a memora Biblia, intregul canon juridic, 200 de discursuri ale lui Cicero si 1.000 de versuri ale lui Ovidiu. Ca sa se destinda, recitea carti ascunse in palatele memoriei sale. "Cand am plecat din tara mea, ca sa vizitez ca pelerin orasele Italiei, pot sa spun cu adevarat ca duceam cu mine tot ce aveam" - scria el. Noua ne e greu sa ne imaginam cum trebuie sa fi fost sa traiesti intr-o cultura inainte de aparitia cartilor tiparite sau inainte sa poti sa iei cu tine un pix si hartie, ca sa-ti faci insemnari.
"Intr-o lume cu carti putine, si acelea aflate majoritatea in biblioteci publice, educatia cuiva trebuia memorata, pentru ca nu puteai conta pe acces permanent la materiale specifice" - scrie Mary Carruthers, autoarea Cartii memoriei, un studiu asupra rolului tehnicilor de memorare in cultura medievala. "Oamenii Antichitatii si Evului Mediu isi rezervau admiratia pentru memorie. Cele mai mari genii sunt descrise ca oameni cu memorii superioare."
De exemplu, teologul Toma D'Aquino, din secolul al XIII-lea, era celebru pentru ca isi compusese Summa Theologiae numai in minte si o dicta din memorie, fara a avea mai mult de cateva notite. Filosoful roman Seneca cel Batran putea sa repete 2.000 de nume in ordinea in care ii fusesera date. Un alt roman, pe nume Simplicius, putea sa recite pe de rost Vergiliu - de la sfarsit la inceput.
O memorie solida era considerata cea mai mare virtute, pentru ca reprezenta internalizarea unui univers de cunostinte exterioare. Intr-adevar, o tema comuna in vietile sfintilor era ca acestia aveau memorii extraordinare. Dupa descoperirea lui Simonides, arta memorarii a fost codificata cu un set complet de reguli si instructiuni, de catre oameni precum Cicero si Quintilian, precum si in nenumarate tratate medievale despre memorie.
Studentii erau invatati nu numai ce sa-si aminteasca, ci si tehnici de memorare. De fapt, exista traditii indelungate de antrenare a memoriei, in multe culturi. Talmudul ebraic, incrustat cu sisteme mnemotehnice - tehnici de pastrare a amintirilor - a fost transmis oral, din generatie in generatie, secole la rand.
Memorarea Coranului inca e considerata o realizare suprema in randul musulmanilor piosi. Griotii traditionali din vestul Africii si barzii slavi din sud povestesc epopei colosale numai din memorie. Insa in ultimul mileniu, multi dintre noi am suferit o modificare profunda. Treptat, ne-am inlocuit memoria interna cu ceea ce psihologii denumesc memorie externa, o uriasa suprastructura de carje tehnologice pe care le-am inventat pentru a nu mai trebui sa ne stocam informatia in creier. Am trecut, se poate spune, de la a ne aminti totul la a ne aminti groaznic de putin.
Avem fotografii care sa ne inregistreze experientele, agende care sa ne urmareasca programul, carti (si acum internetul) pentru a ne stoca informatia colectiva si biletele cu adeziv pentru tot ce vrem sa mazgalim. Care au fost urmarile acestei externalizari a memoriei, pentru noi si pentru societatea noastra? S-a pierdut ceva?
Pentru a-si suplimenta amintirile din minte, AJ pastreaza si o bogatie de amintiri exterioare. Pe langa jurnalul detaliat pe care il tine inca din copilarie, are o colectie de aproape o mie de casete video copiate de la TV, un cufar plin cu inregistrari de la radio si o "biblioteca de cercetare" alcatuita din 50 de caiete pline de intampla ri gasite de ea pe internet, care relateaza despre evenimente din memoria ei. "Vreau sa le pastrez pe toate" - spune ea. Pastrarea trecutului ei a devenit principala constrangere din viata lui AJ.
"Cand imi usuc parul, dimineata, ma gandesc ce zi e. Si, ca sa treaca timpul, rulez in minte acea zi din ultimii 20 si ceva de ani - ca si cum as rasfoi filele unei agende." AJ atribuie originile memoriei sale neobisnuite mutarii familiei din New Jersey in California, cand ea avea doar opt ani. Viata in New Jersey fusese confortabila si familiara, iar California era straina si ciudata. A fost prima data cand a inteles ca, atunci cand cresti, obligatoriu uiti si lasi ceva in urma.
"Pentru ca uram schimbarea atat de mult, dupa aia a fost ca si cum as fi vrut sa pot retine totul. Pentru ca stiu ca, pana la urma, nimic nu va mai fi vreodata la fel" - spune ea. K. Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, crede ca, la baza, e posibil ca AJ sa nu fie atat de diferita de noi, ceilalti. Dupa anuntul initial facut despre conditia lui AJ in publicatia Neurocase, Ericsson a sugerat ca, referitor la AJ, ceea ce trebuie sa fie explicat nu e o memorie innascuta extraordinara, fara precedent, ci mai degraba extraordinara sa obsesie pentru trecutul ei.
Oamenii isi amintesc intotdeauna lucrurile care sunt importante pentru ei. Impatimitii baseballului au, de dragul statisticii, cunostinte enciclopedice; maestrii sahului isi amintesc gambituri abile care s-au jucat cu ani in urma; actorii - roluri intregi, dupa ce le interpreteaza. Fiecare are o memorie buna la ceva. Ericsson crede ca, daca cineva s-ar ingriji la fel de mult ca AJ sa-si pastreze trecutul, isprava de a-si memora viata i-ar fi foarte la indemana. Ii pomenesc lui AJ de teoria lui Ericsson si ea devine vizibil bulversata.
"Imi vine sa-l sun si sa tip la el. Daca mi-as fi petrecut atat de mult timp memorandu-mi viata, chiar as fi o persoana plicticoasa - spune ea. Nu stau s-o memorez. Pur si simplu o stiu." Faptul ca-si aminteste totul o scoate din minti pe AJ si o face sa se simta singura. "Imi amintesc lucrurile bune, care ma linistesc. Dar imi amintesc si lucrurile rele - si fiecare alegere prost facuta - spune ea. Si, de fapt, nu-mi acord mie insami un ragaz.
Sunt toate aceste rascruci pe drum, momentele cand trebuie sa faci o alegere, dar iata ca, desi au trecut zece ani, eu inca imi fac sange rau pentru ele. Nu ma iert pentru multe chestii. Memoria este asa cum e pentru a te proteja. Dar eu ma simt ca si cum nu m-ar fi protejat. Mi-as dori macar cinci minute sa fiu un om obisnuit si sa n-am toate chestiile astea in cap. Cei mai multi oameni considera ca am un har - spune AJ -, dar eu cred ca e o povara."
Scopul sistemului nostru nervos, de la organele senzoriale care furnizeaza informatia pana la masivul glob de neuroni care o interpreteaza, e sa dea un sens celor ce se intampla in acel moment si celor ce se vor intampla in viitor, pentru ca noi sa putem reactiona in cel mai bun mod posibil. Creierele noastre sunt, fundamental, masinarii de formulat preziceri, iar pentru a functiona trebuie sa gaseasca ordine in haosul de amintiri posibile.
Cele mai multe dintre lucrurile care trec prin creierul nostru nu trebuie sa fie tinute minte mai multa vreme decat e necesar sa ne gandim la ele. Daniel Schacter, psiholog la Harvard, a creat o taxonomie a uitarii, pentru a cataloga ceea ce el numeste cele sapte pacate ale memoriei. Pacatul neatentiei: Yo-Yo Ma, care isi uita violoncelul de 2,5 milioane de dolari pe bancheta din spate a unui taxi. Veteranul Razboiului din Vietnam inca obsedat de campul de lupta sufera de pacatul persistentei.
Politicianul care, in timpul unui discurs de la tribuna, nu-si gaseste cuvantul, desi ii sta pe limba, denota pacatul blocajului. Desi blestemam aceste esecuri ale memoriei aproape zilnic, Schacter spune ca facem asta doar pentru ca nu le vedem si avantajele. Fiecare pacat e, de fapt, cealalta fata a unei calitati, "un pret pe care il platim pentru procesele si functiile care ne slujesc bine in multe privinte". Exista motive evolutive solide pentru care memoria ne lasa balta, in modurile specifice in care o face.
Daca toate lucrurile la care ne uitam, pe care le mirosim, le auzim sau la care ne gandim ar fi imediat catalogate in uriasa baza de date care e memoria noastra pe termen lung, ne-am ineca in informatii irelevante. In nuvela sa "Funes cel plin de amintiri", Jorge Luis Borges descrie un om schilodit de incapacitatea de a uita.
El isi aminteste fiecare detaliu al vietii lui, dar nu poate face diferenta intre banal si important. Nu poate discerne ce e prioritar, nu poate generaliza. Este "practic incapabil de idei generale, platonice". Poate ca, dupa cum conchide Borges in nuvela sa, uitarea - si nu amintirea - reprezinta esenta a ceea ce ne defineste ca oameni. "A gandi - scrie Borges - inseamna a uita."
Dar si a imbatrani inseamna a uita. Peste cinci milioane de americani au maladia lui Alzheimer si chiar mai multi sufera de alterari cognitive mai blande sau, in grade mai mici, de pierderea memoriei. Cand li s-a cerut sa-si aminteasca o lista de 15 cuvinte citita cu 20 de minute mai devreme, octogenarii din cadrul unui studiu si-au amintit mai putin de 60%, in timp ce tinerii de 20 si ceva de ani si-au putut aminti aproape 90%. Nu e surprinzator ca oamenii cauta de multa vreme substante chimice care ar putea stopa acest val al uitarii.
Dupa cum scria franciscanul Bernardo de Lavinheta la inceputul anilor 1500, "Memoria artificiala are doua straturi: prima parte consta in leacuri si cataplasme." A doua parte, desigur, e arta memoriei, pe care Lavinheta o considera mai sigura si, totodata, mai eficienta (intrucat leacurile pentru memorie pot avea uneori nefericitul efect secundar de a "usca creierul"). La ora actuala, ginkgo biloba se vinde ca supliment nutritiv fara reteta sau adaugat in creme de fructe si sucuri "inteligente", chiar si in absenta unor dovezi evidente ca ar impulsiona in vreun fel memoria - sau ca ar duce la uscarea creierului.
In ultimele decenii, companiile de produse farmaceutice au ridicat cercetarea pe noi culmi indraznete. Inarmate cu o sofisticata intelegere a temeliilor moleculare ale memoriei, au cautat sa creeze noi medicamente care sa amplifice capacitatea naturala a creierului de a-si aminti. In ultimii ani, au fost infiintate cel putin trei companii avand scopul declarat de a produce medicamente pentru memorie. Una dintre acestea, Cortex Pharmaceuticals, incearca sa creeze o categorie de molecule, denumite ampakine, care faciliteaza transmiterea glutamatului neurotransmitator.
Glutamatul e unul dintre principalii excitanti chimici transmisi prin sinapsele dintre neuroni. Amplificand efectele acestuia, Cortex spera sa imbunatateasca acea capacitate fundamentala a creierului de a forma si recupera amintiri. Administrata sobolanilor de varsta medie, o ampakina a reusit sa anuleze total declinul provocat de varsta in mecanismele celulare ale memoriei. E posibil sa nu mai treaca mult timp pana cand medicamentele precum ampakinele sa ajunga pe piata; cand vor ajunge, ar putea avea un impact urias asupra societatii.
Desi companiile de produse farmaceutice cauta tratamente terapeutice pentru a preveni maladia lui Alzheimer si a combate dementa, pare inevitabil ca pilulele lor sa ajunga pe mana studentilor care tocesc pentru examene si probabil a foarte multor oameni care vor doar sa-si imbunatateasca performanta cerebrala. Deja psihostimulentele destinate tratarii tulburarilor de atentie si a hiperactivitatii, de pilda Adderall si Ritalin, sunt folosite ca "parteneri de studiu" de catre unul din patru studenti de la anumite colegii, care incearca sa-si ridice puterea de concentrare si sa-si imbunatateasca memoria. Toate acestea ridica unele intrebari de etica ingrijoratoare.
Am alege sa traim intr-o societate in care oamenii au o memorie cu mult mai buna? De fapt, ce ar insemna mai exact sa avem o memorie mai buna? Ar insemna sa ne amintim lucrurile doar exact asa cum s-au intamplat, fara niciuna dintre revizuirile si exagerarile pe care le creeaza mintea noastra in mod natural? Ar insemna sa avem o memorie care uita traumele? Ar insemna sa avem o memorie care retine doar acele lucruri pe care vrem noi sa le retina? Ar insemna sa devenim AJ?
Vreau sa vad cum functioneaza memoria inconstienta, nondeclarativa, a lui EP, asa ca il intreb daca l-ar interesa sa ma ia cu el la o plimbare prin cartierul lui. Imi spune "nu prea", asa ca mai astept si il intreb din nou cateva minute mai tarziu. De data asta, e de acord. Iesim pe usa din fata cand soarele dupa-amiezii e inca sus si o luam la dreapta. Il intreb pe EP de ce nu o luam la stanga mai bine.
"As prefera sa n-o iau intr-acolo. Ăsta-i drumul pe care merg eu. Nu stiu de ce" - imi raspunde el. Dar, dupa atati ani in care s-a plimbat pe acelasi drum, traseul s-a imprimat in inconstientul lui. Sotia lui, Beverly, il lasa acum sa iasa singur, desi o singura cotitura facuta gresit l-ar face sa se rataceasca de tot. Uneori se intoarce de la plimbare cu obiecte pe care le-a cules pe drum: o gramajoara de pietre rotunde, un catelus, portofelul cuiva. Niciodata nu poate sa explice cum au ajuns in posesia lui.
"Vecinii nostri il iubesc, fiindca se apropie si incepe sa discute cu ei" - spune Beverly. Chiar daca el crede ca-i intalneste pentru prima data, a invatat ca in preajma acestor oameni se simte in largul lui. Traversam si iata-ma singur cu EP pentru prima data. Nu stie cine sunt sau ce caut langa el, desi pare sa simta ca ma aflu acolo dintr-un motiv justificat. Este prins in capcana supremului cosmar existential, orb in fata realitatii in care traieste.
Simt impulsul de a-l ajuta sa evadeze, macar pentru o clipa. Vreau sa-l iau de brat si sa-l scutur. "Ai o tulburare de memorie rara si care te afecteaza - intentionez sa-i spun. Ai pierdut ultimii 50 de ani. In mai putin de un minut, vei uita ca aceasta discutie a avut vreodata loc."
Imi imaginez groaza in stare pura de care ar avea parte, claritatea de moment, haul imens care s-ar casca in fata lui si apoi s-ar inchide la fel de rapid. Si apoi o masina care trece sau o pasare care canta l-ar face sa revina in bula lui de uitare. Ne intoarcem si parcurgem inapoi strada al carei nume l-a uitat, trecand pe langa vecinii care-i fac cu mana, dar pe care nu-i recunoaste, spre o casa pe care nu o stie. In fata casei este o masina parcata, cu geamuri fumurii. Ne intoarcem sa ne uitam la imaginile noastre reflectate.
Il intreb pe EP ce vede. "Un batran - spune el. Nimic mai mult."

Sfaturile bioterapeutei Djuna

Sfaturile bioterapeutei Djuna

Imprimare E-mail
miercuri, 07 martie 2007
 DJUNA DAVITASVILI este un nume foarte cunoscut, cu puternice rezonante speciale pentru milioane de oameni. Dar nu despre persoana sau personalitatea vestitei vindecatoare vom vorbi mal jos, ci vom reproduce - fara comentarii - o serie de sugestii si retete pentru terapia (sau profilaxia) diverselor afectiuni ce macina astazi lumea vie. Sunt, de fapt, reguli de viata general valabile, bazate exclusiv pe ceea ce ne ofera natura.
      A limentatia sta la baza sanatatii, prin modul in care stim sau nu sa o facem prin prisma ratiunii, si nu doar a pornirilor instinctuale. Djuna identifica trei categorii mari de alimente, dupa cum urmeaza:
      1. carne, peste, zeama de carne, oua, fasole (bob), ciuperci, nuci, floarea soarelui (seminte), vinete.
      2. verdeata, fructe, legume, pepene verde, pepene galben, vin sec, unt, grasimi, ulei vegetal.
      3. paine, peste, fainoase, orez, cartofi, zahar, miere de albine.
      ä Pentru curatirea organismului de substantele daunatoare acestuia, introduse in corp prin alimentatia curenta, trebuie sa se tina seama de cateva reguli usor de respectat. Categoria nr. 1 de alimente reprezinta acizii, iar categoria nr. 3 - bazele. Nu se amesteca la aceeasi masa alimentele din categoria 1 cu cele din categoria 3. Se pot combina categoria 1 cu categoria 2 sau categoria 2 cu categoria 3. Diferenta dintre mesele acide si cele bazice trebuie sa fie de minimum 3 ore. In curatirea organismului, lactatele sunt excluse. Nu se bea apa in timpul mesei, ci abia la o ora dupa aceasta. Tot cu o ora mai tarziu se pot consuma si fructe, intrucat ele se digera mai repede decat restul alimentelor. Pe langa alimentele enumerate mai sus, dimineata si seara se consuma cate un catel de usturoi. Curatirea organismului se face, de preferinta, in luna iunie.t
      - Curatirea limfei si a sangelui. Dimineata, se beau 100 ml de apa rece, in care s-a dizolvat sare amara, atat cat sa fie baubila. Se prepara un suc din portocale (900 ml), grapefruit (900 ml) si lamaie (200 ml). La o ora dupa ce s-a baut solutia de sare amara, se beau 100 ml din sucul respectiv si 100 ml de apa fiarta si racita. Apoi, aceeasi cantitate (100 ml suc si 100 ml apa racita) se bea la fiecare jumatate de ora, pana se termina cantitatea de 2 litri din fiecare. Tratamentul dureaza 3 zile, perioada cand nu se mananca si nu se bea nimic altceva.
      - Curatirea ficatului. Timp de 2 zile, se beau cate 5-6 pahare de suc de mar. In a treia zi, bolnavul se culca la ora 19 pe partea dreapta, cu o sursa de caldura (perna electrica) sub ficat. Se prepara un amestec din 3 linguri de ulei de masline si 3 linguri zeama de lamaie, care se bea din sfert in sfert de ora, pe durata a circa 2 ore. Cantitatea totala trebuie sa fie de 300 ml ulei de masline si 300 ml zeama de lamaie. A doua zi de dimineata se face clisma, care va elimina toate reziduurile de la ficat.
      - Curatirea rinichilor (calculi renali). Pe parcursul unei saptamani, nu se mananca decat pepene verde cu paine neagra. In ziua a saptea, intre orele 2 si 3 (noaptea), se face o baie calda, cu corpul cufundat in apa pana la gat si se mananca pepene verde rece. Dupa circa o ora, vor fi eliminate pietrele. Eventual, procedura se repeta dupa doua saptamani.
      - Curatirea articulatiilor de saruri (spondiloza, artrita, poliartrita). Se fierb 5 g foi de dafin in 300 ml apa, timp de 5 minute, dupa care se tin intr-un termos, 3-4 ore. Pe parcursul a 12 ore, se consuma lichidul, luandu-se cate o lingurita. Tratamentul dureaza 3 zile, insotit de alimentatie de regim, dar o singura data pe an.
      - „Elixirul tineretii” (indicat in special persoanelor care au probleme legate de inima si de circulatia sangelui). Se piseaza foarte bine 300 g usturoi, intr-o piulita de lemn. 200 g din cantitate se scot de la fundul vasului si se pun intr-un borcan de sticla, impreuna cu 200 ml alcool de 90º. Se inchide bine si se tine 10 zile la macerat. Tratamentul va dura 11 zile, cu o jumatate de ora inaintea fiecarei mese, preparatul luandu-se in cate 20 ml lapte rece, dupa cum urmeaza: ziua 1 - 2 picaturi dimineata (D), 2 picaturi la pranz (P), 2 picaturi la cina (C); ziua 2 - 4 D, 5 P, 6 C; ziua 3 - 7 D, 8 P, 9 C; ziua 4 - 10 D, 11 P, 12 C; ziua 5 - 13 D, 14 P, 15 C; ziua 6 - 15 D, 14 P, 13 C; ziua 7 - 12 D, 11 P, 10 C; ziua 8 - 9 D, 8 P, 7 C; ziua 9 - 6 D, 5 P, 4 C; ziua 10 - 3 D, 2 P, 1 C; ziua 11 - 25 D, 25 P, 25 C.
      O reteta relativ mai simpla se bazeaza pe amestecul obtinut din 500 g usturoi pisat, cu zeama de la 24 de lamai. Se pune intr-un borcan, se acopera cu tifon si se tine 24 de zile, amestecandu-se periodic. Se consuma cate o lingura la o jumatate de pahar cu apa, seara, inainte de culcare.
      - Anexite, fibrom, boli vaginale. Se toaca marunt ceapa, se pune intr-un tifon si se unge acest tampon cu unt nesarat. Se introduce in vagin, noaptea. Acelasi procedeu se poate face cu untura de gasca.
      - Boli de plamani (tuberculoza, bronsita etc.). Se face un amestec din 500 g miere de albine, 5 capatani de usturoi, pisate si, 5 lamai tocate in masina, amestec care se lasa 7 zile la macerat. Se consuma cate 4 linguri, seara, inainte de culcare, inghitindu-se foarte incet.
      - Hipertensiune, in fiecare dimineata se consuma o sfecla rosie coapta. Seara - o salata din sfecla rosie cruda, usturoi, morcov ras si ulei.
      - Reumatism. Se pun, intr-un borcan de 0,5 l, rame, intr-un strat de circa 2-3 cm grosime. Peste ele se toarna gaz sau alcool, atat cat sa le acopere cu 2 cm si se tin la soare 7 zile. Tratamentul propriu-zis consta in frectii pe zonele afectate cu gazul (alcoolul) respectiv.
      - Spondiloza (lumbago). Se aplica la cald frunze de brusturi, cu partea nelucioasa pe locul dureros. O alta procedura - dintr-un amestec obtinut din ridiche neagra tocata marunt si o capatana de usturoi pisat, aplicat pe locul respectiv.
      - Scleroza vasculara cerebrala. Se rade marunt o lamaie si se amesteca cu macese (un pahar), rachitica (un pahar) si miere de albine (un pahar). Se iau cate 20-40 g inainte de masa. De asemenea, acelorasi bolnavi li se recomanda ceaiul din radacina de patrunjel sau 20 g scoarta de scorus fiarta in 0,5 l apa, timp de 2 ore si bauta zilnic, de 2-3 ori cate o lingura.
      - Varice (tromboflebita). Timp de 20 de zile, se imbraca piciorul de la coapsa pana la talpa cu frunze de varza alba incalzite bine si unse o seara cu miere, o seara cu alcool de 90s, alternativ. Se infasoara cu prosoape calde si se doarme in acest fel.
      - Hemoroizi: O procedura simpla consta in taierea unui cartof in fasii (de forma supozitoarelor!), care se ung cu ulei si se tin in anus cat mai mult. Acelasi lucru se poate face cu un catel de usturoi uns cu saliva si tinut pe toata perioada noptii.
      - Prostata, impotenta. E recomandabil sa se consume mult praz, precum si ceaiul de ghimpe si busuioc. Daca boala vine pe fond nervos, se pun circa 750 g gheata intr-un tifon impaturit in opt si se leaga. Compresa se tine un minut la baza creierului, un minut la inima si un minut pe organele genitale. Se repeta procedura de 4-5 ori pe zi.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU

Cel mai îndraznet furt din istorie

Cel mai îndraznet furt din istorie

Imprimare E-mail
joi, 03 noiembrie 2011
 Zavorâte in Turnul Londrei, bijuteriile Coroanei britanice au fost, de-a lungul vremii, admirate si dorite. Multi indivizi certati cu legea au râvnit la ele, dar numai unul a reusit sa intre in posesia lor, chiar daca pentru foarte scurt timp. Este vorba despre un aventurier pe nume Thomas Blood, care, in timpul domniei lui Carol al II-lea a incercat sa dea lovitura vietii, motivele din spatele actiunii sale ramânând insa pâna astazi necunoscute pentru istorici...
In slujba ducelui de Buckingham
Supranumit „colonelul Blood”, desi n-a urcat niciodata mai sus de gradul de locotenent, Thomas Blood s-a nascut in 1618, ca fiu al unui fierar protestant din comitatul Meath, Irlanda, care detinea insa si o frumoasa mosie lânga orasul Sarney. Tensiunile religioase si masacrarea a mii de protestanti de catre adeptii regelui Carol I l-a facut pe tânarul Blood sa se distanteze de acest monarh, pe care tatal lui il venerase si sa devina, in timpul Razboiului Civil din Anglia, un lider al rebelilor, aflat in slujba lui Cromwell. Restauratia regala din 1660 nu l-a facut sa renunte la antimonarhismul lui si Blood s-a implicat intr-o serie de comploturi contra noului suveran, Carol al II-lea, amestecându-se in societatea rau famata de la periferia Londrei, in care misunau spioni, agenti dubli, provocatori, fanatici religiosi, codosi, prostituate si hoti. Devenind omul de incredere al ducelui de Buckingham, un alt personaj controversat, Blood a executat cu sfintenie ordinele acestuia, fara sa ezite sa savârseasca si „afacerile murdare” ale bogatului aristocrat.
Printre acestea, se afla si o tentativa de asasinat comisa impotriva rivalului lui Buckingham, ducele de Ormond, incheiata doar cu ranirea victimei si fuga atentatorilor de la locul faptei. Istoricii moderni apreciaza ca tot Buckingham s-a aflat si in spatele altei ispravi a lui Blood, furtul bijuteriilor Coroanei. Atitudinea ducelui fata de rege era duplicitara, intrucât Buckingham, care se lauda, la rândul sau, cu sânge regal, voia sa acapareze tronul dupa moartea lui Carol. Desi supranumit „monarhul vesel”, pentru viata lui dezordonata, regele avea, se spunea, peste o suta de bastarzi, dar nici un copil legitim. In aceste conditii, nu-i de mirare ca ducele, prietenul lui Carol din copilarie si din timpul anilor de exil, s-a amestecat in multe dintre comploturile vizându-l pe rege si a facut tot posibilul sa-l discrediteze: furtul bijuteriilor ar fi fost una dintre actiunile menite sa puna regimul lui Carol intr-o lumina defavorabila.
Prietenul la... insuratoare se cunoaste
In primavara anului 1671, gardianul bijuteriilor Coroanei, Talbot Edwards, a primit vizita unui cuplu bizar: un cleric anglican, in vârsta de aproximativ 50 de ani, insotit de o frumoasa lady, mult mai tânara, care s-a prezentat ca sotia acestuia. Curtenitor, Edwards, care, potrivit statutului sau, era curator si ghid al Turnului Londrei, prezentând oaspetilor si celor dornici sa admire bijuteriile Coroanei toate „obiectivele turistice” de aici, le-a prezentat celor doi faimoasele artefacte, printre care, la loc de cinste, se afla coroana regala, cu „rubinul Printului Negru”, o piatra pretioasa purtata la coif de Henric al V-lea, la Agincourt, si de Richard al III-lea, la Bosworth.
Clericul – nimeni altul decât „colonelul Blood” i-a facut, la un moment dat, un semn discret tovarasei sale – care era o actrita libertina, pe nume Jenny Blaine – iar aceasta s-a prefacut ca lesina. Imediat, Talbot s-a repezit sa-i aduca apa si, când tânara si-a revenit, Blood i-a multumit din inima gardianului, pentru ajutorul dat si, peste câteva zile, a revenit cu o frumoasa pereche de manusi, un dar foarte de pret pentru acea epoca. Intre ei s-a nascut astfel o frumoasa relatie de amicitie si, dupa câteva vizite, „clericul” i-a propus lui Talbot o casatorie intre „nepotul” si fiica gardianului. Ideea i-a surâs lui Talbot, cu atât mai mult cu cât tânarul „nepot” – de fapt fiul lui Blood, numit tot Thomas – avea, il lauda „unchiul sau”, o situatie materiala de invidiat in Irlanda.
In ziua planuita pentru intâlnirea celor doi, Blood cel batrân si-a pregatit banda de ticalosi, decis sa duca la indeplinire furtul bijuteriilor. Alaturi de el se aflau fiul sau si doi „valeti” – Robert Perrot, un mercenar fara capatâi si Robert Halliwel, tot un pierde-vara inclinat spre gainarii. Cu totii erau inarmati pâna in dinti. Un alt membru al bandei, William Smith, membru al sectei escatologice „Al Cincilea Regat” ramasese in strada, la mica distanta de turn, tinând de dârlogi caii celorlalti, pentru ca dupa terminarea operatiunii, acestia sa poata sa dispara cât mai rapid. Primiti cu toata bunavointa de Talbot, oaspetii au fost condusi la masa si rugati sa astepte putin venirea viitoarei mirese, care isi facea toaleta. Thomas Blood Sr. l-a intrebat pe gardian daca nu vrea sa-i arate bijuteriile Coroanei si „nepotului”, foarte curios in aceasta privinta, iar batrânul, in vârsta de 77 de ani, s-a declarat de acord si i-a condus pe junior si pe Perrot in pivnita Turnului, unde se afla tezaurul regal. Imediat ce s-au vazut in fata pretioaselor obiecte, cei doi au tabarât pe Talbot, incercând, se pare, doar sa-l imobilizeze. Cum acesta a incercat din rasputeri sa le opuna rezistenta, Perrott a scos pumnalul si l-a injunghiat in stomac, lasându-l sa zaca intr-o balta de sânge.
Un deznodamânt bizar
Blood a inceput sa bage bijuteriile in sacul pe care-l ascunsese sub haine. Coroana a turtit-o, cu câteva lovituri de ciocan, in vreme ce Perrot, cu o lama de ferastrau, incerca sa taie in doua lungul sceptru de aur cu care erau incoronati monarhii englezi. Dar, chiar in acel moment, fiul lui Talbot, Wythe, descaleca in fata Turnului, alaturi de prietenul sau, capitanul de origine suedeza Marcus Beckman. Auzind tropotul cailor, cei doi hoti s-au speriat si, abandonând sceptrul, au luat coroana, globul de aur si celelalte bijuterii si au zbughit-o pe usa camerei unde acestea se aflau pastrate. Imediat dupa plecarea lor, Talbot, cu sângele siroind pe haine, a inceput sa strige: „Tradare! Crima! Coroana este furata!” Tipetele sale i-au alarmat pe toti cei ai casei, iar fiica gardianului s-a repezit pe scari, in jos, spre a-si descoperi parintele injunghiat. Intelegând ca este vorba de un jaf, Wythe si Beckman n-au stat pe gânduri, ci au pornit pe urma celor patru hoti, care ieseau din turn, incercând sa se faca nevazuti. Din nefericire pentru ei, aglomeratia care domnea, la acea ora destul de matinala pe strazile Londrei, in loc sa-i ajute, cum planuisera, le-a venit de hac: ei au ajuns la caii tinuti de Smith, dar n-au mers prea departe, fiindca mai multi soldati din garda regala, alertati de Wythe, i-au ajuns din urma si i-au arestat.
Blood cel tânar n-a ezitat sa traga cu pistolul intr-unul dintre urmaritori, ranindu-l, dar calul sau s-a izbit apoi de caruta unui negustor si tâlharul, aruncat din sa, a fost capturat. Singurul care a scapat, pe moment, a fost Haliwell, dar si acesta va fi prins, câteva zile mai târziu. Ceea ce este insa cu adevarat socant e ca, in ciuda gravitatii faptei, nici unul dintre autorii ei n-a fost aspru pedepsit. Bijuteriile au fost reparate si si-au reluat locul in Turn, iar cei cinci indivizi au fost iertati, tacit, de autoritati. Mai mult decât atât, din acel moment Blood cel batrân, antiregalist feroce, va deveni unul dintre cei mai apreciati agenti regali.
Care sa fie motivul acestei marinimii? Unii istorici, chiar contemporani evenimentului, au banuit ca insusi regele stiuse de furt si ca il acceptase. Motivul? Fiind in permanenta in criza de bani, el ar fi putut profita de furtul esuat, pentru a-si mai acoperi datoriile. Iar adevarul este ca, in haosul jafului, multe dintre pietrele pretioase furate de hoti s-au volatilizat, in mod inexplicabil, nemaifiind niciodata gasite. Sa fi fost ele vândute in beneficiul lui Carol al II-lea, fara stirea opiniei publice? Este o intrebare la care, din pacate, nu vom afla un raspuns cert niciodata. Dar tratamentul generos de care „colonelul Blood” si ciracii sai au avut parte sugereaza ca o asemenea ipoteza ar fi perfect credibila...
GABRIEL TUDOR
 

Stapânii unei lumi de mucava

Stapânii unei lumi de mucava

Imprimare E-mail
joi, 10 noiembrie 2011
 Dorinta de a domina este specifica, poate, oricarei fiinte umane si, de multe ori, ne-am imaginat conducând lumea, cu speranta ca am putea-o face mai buna. Un deziderat visat de multi dintre dictatorii care au însângerat planeta, în încercarea lor de a-si impune vointa, încercare, din fericire, esuata de fiecare data. Dar, pe lânga un Napoleon, un Hitler, un Stalin, tirani care au fost la un pas de a impune lumii ideile lor în privinta guvernarii ideale, au mai existat în istorie si epigoni, dornici sa realizeze aceleasi proiecte fanteziste, dar care au ratat înca din start finalizarea lor. Va invitam sa cunoasteti, în rândurile ce urmeaza, câteva asemenea personaje, aflate la granita dintre sublim si penibil...
Homer A. Tomlinson
Nascut în Indiana, în anul 1892, Homer A. Tomlinson a întemeiat, pe când avea doar 26 de ani, un cult religios. Desi n-a avut niciodata mai mult de 3.000 de adepti, Tomlinson, un megaloman numai bun de internat la azilul de boli nervoase, era convins ca este idolul a zeci de milioane de oameni din întreaga lume. În 1952 el a candidat chiar la presedintia Americii, în numele unei formatiuni politice pe care o înfiintase, intitulata Partidul Teocratiei, care promitea alegatorilor, printre altele, uniunea statului cu biserica. Evident, o asemenea propunere nu a fost pe placul compatriotilor sai, iar Tomlinson a esuat lamentabil. Dar nereusita nu l-a descurajat. Dimpotriva, el avea sa declare ca tocmai acest esec i-a deschis mintea catre adevarata lui vocatie, aceea de mântuitor al întregii omeniri.
În 1955, el s-a proclamat „Rege al tuturor natiunilor” si, beneficiind de sprijinul financiar al unor fani plini de bani, a colindat toate tarile existente la vremea respectiva (în numar de 101), pentru a se încorona, în cadrul unor ceremonii „ca la carte”, desfasurate însa fie prin parcuri, fie pe aeroporturi, ca monarh al statului respectiv. Dintre însemnele regale nu lipseau niciodata un glob pamântesc gonflabil, un sceptru de fier si o coroana vopsite cu auriu si un scaun pliant pe care era scris „regele lumii”...
Don Lupe de Aguirre
Urmatorul nostru personaj a detinut si el, la un moment dat, puterea asupra unui minuscul grup de oameni, fapt care l-a facut sa viseze la mai mult. Pe la 1560, în cursul unei expeditii în America de Sud, având ca scop descoperirea legendarului El Dorado, Don Lupe de Aguirre, un nobil scapatat din Spania, a reusit sa organizeze un puci reusit împotriva comandantului expeditiei, preluând comanda conchistadorilor acestuia, în numar de 300. Planurile sale erau însa din cale-afara de ambitioase: el voia sa cucereasca întregul Peru (unde armata lui ar fi trebuit sa înfrunte însa forte de câteva sute de ori mai numeroase), dar numai dupa ce ar fi ocupat mai întâi Panama.
Ajuns în Peru, Aguirre a luat prima capetenie locala pe care a întâlnit-o si i-a promis ca o va numi împarat al incasilor. Dar, dupa doar câteva zile, s-a enervat pe suveranul-marioneta si l-a spintecat cu spada, decizând ca e mai bine sa conduca singur bogatul imperiu al incasilor. Pe drum, el i-a trimis o scrisoare si regelui Spaniei, declarându-l detronat si atragându-i atentia ca America de Sud nu-i mai apartine, pentru ca e a lui!
Monarhul de la Madrid n-a fost deloc amuzat de misiva, dar a promis soldatilor din subordinea lui Aguirre ca, daca îsi vor abandona conducatorul, nu vor fi decapitati. Întreaga armata a dezertat într-o noapte, lasându-l singur pe fantezistul ei lider, care a fost apoi prins si executat de autoritatile spaniole din viceregatul Peru. Viata acestui personaj scandalos a facut obiectul unui foarte apreciat film, „Mânia Domnului”, în care rolul lui Aguirre a fost interpretat de Klaus Kinski.
George Train
În 1872, un industrias american, cunoscut pentru opiniile sale liberale (între altele, pleda pentru acordarea dreptului de vot femeilor, într-o epoca în care putini îsi imaginau ca asa ceva ar fi posibil) si omul care l-a inspirat pe Jules Verne în conturarea personajului principal din „Ocolul Pamântului în 80 de zile” candida la presedintia Statelor Unite. El se numea George Train si era candidatul Partidului Independent. Evident, n-a avut nici o sansa în alegeri si, suparat pe compatrioti, a decis sa devina dictator al Americii.
Convins ca este o personalitate unica, el a început sa impuna taxe celor care doreau sa asiste la conferintele sale si, de teama de a nu fi contaminat cu microbi, atunci când suporterii voiau sa-si strânga mâna, el îsi împreuna palmele una de alta, strângându-si-le singur. În cele din urma, a fost internat într-un spital de nebuni, dar nu pentru ca ar fi vrut sa impuna Americii o dictatura, ci pentru ca a îndraznit sa publice literatura feminista, ceea ce autoritatilor chiar li s-a parut o nebunie!
Richard Booth
În 1977, acest librar modest s-a autoproclamat rege în satul natal, Hay-On-Wye, din Tara Galilor, atragând de partea sa 1.200 de „supusi”. El a început sa vânda amatorilor titluri nobiliare si chiar sa emita o moneda locala, pe hârtie de orez, astfel încât banii respectivi sa poata fi si mâncati! Dorinta lui era ca locuitorii din regat sa fie cei mai culturalizati oameni ai planetei si de aceea a cumparat, la preturi de chilipir, mii de carti, din biblioteci pe cale de a fi închise.
Cum supusii, ocupati cu muncile câmpului, nu prea s-au înghesuit sa se destepte, Booth a scos cartile la vânzare si initiativa s-a dovedit atât de fructuoasa încât, anul urmator, el a putut chiar sa organizeze un târg de carte la Hay-On-Wye. Din postura de „rege al cartii”, a emis apoi decrete prin care interzicea automobilele din satul sau, pe motiv ca polueaza, si a încercat chiar sa împiedice deschiderea unui supermarket, considerândul daunator pentru comunitate. În 2009, a coborât putin de pe tron pentru a-si înscrie candidatura la Camera Comunelor, dar n-a fost ales: electoratul a preferat, probabil, un candidat care nu le oferea carti, ci fasole cu ciolan...
James Harden-Hickey
Nascut la San Francisco, în familia unui negustor înstarit, Hickey a fost un copil normal si un adolescent modest, pâna când, ajungând la Paris, într-o excursie, a vazut palatul Versailles si a decis ca si el trebuie sa devina rege, chiar daca America nu era regat. În 1891, a cumparat o insula nelocuita din Caraibe, pe care a numit-o Tridinad, dupa care s-a proclamat „print de Trinidad” si i-a invitat pe toti cei dornici sa se stabileasca în regatul sau sa o faca, fara nici o obligatie financiara.
N-a primit însa nici macar o solicitare si a ramas principe fara supusi, locuind în conditii vitrege pe insula. Dar, în 1895, linistea „regatului” sau a fost tulburata de o companie de telecomunicatii britanica, dornica sa instaleze aici o statie de telegraf. Suparat de imixtiunea impardonabila în afacerile sale interne, Hickey l-a contactat pe rebelul irlandez Henry Flager, planuind împreuna invadarea Angliei, drept razbunare. Din fericire, antreprenorii englezi s-au retras de pe insula si astfel Anglia a scapat de invazie, Dar, la putina vreme, o echipa de investitori brazilieni a venit, cu aceleasi intentii. Cum n-a gasit pe nimeni dispus sa atace alaturi de el Brazilia, Hickey s-a sinucis, ca un monarh onorabil, în 1898.
Eleazar Williams
În 1830, un bizar personaj a început sa pretinda ca ar fi fiul regelui Ludovic al XVI-lea al Frantei, fiu care, oficial, murise în timpul Revolutiei Franceze, într-o închisoare din Paris. Pretendentul la titlul de Ludovic al XVII-lea era un anume Eleazar Williams si probabil ca multi i-ar fi crezut povestea, daca n-ar fi existat o problema fundamentala: individul nu era din rasa caucaziana, ci apartinea tribului nord-american Mohawk.
Acest lucru nu l-a împiedicat însa sa pretinda conducerea Frantei, motivând ca pâna atunci fusese afectat de amnezie si o lovitura la cap îi relevase brusc trecutul monarhic. Oricât ar parea de curios, el a reusit totusi sa smulga bani de la mai multi aristocrati francezi, dar a murit înainte sa ajunga la Paris, spre a-si face cunoscut programul de guvernare...
GABRIEL TUDOR
 

Castelul magiei pagâne

Castelul magiei pagâne

Imprimare E-mail
joi, 17 noiembrie 2011
 S-a discutat foarte mult despre conexiunile oculte ale nazismului si istoricii accepta faptul ca Hitler si numeroase alte capetenii ale celui de-al treilea Reich au facut parte din organizatia secreta Thule, ce venera zeitatile pagâne ale vechilor germani – desi s-au facut supozitii legate de presupusul atasament al membrilor sai la cultele satanice. Putina lume stie însa ca a existat chiar un castel, în Germania, destinat întrunirilor elitei SS, un loc pentru proslavirea ideologiei rasiste si onorarea, în ceremonii fastuoase si în acelasi timp macabre a stramosilor „arieni”.
Un magnet pentru extremistii de dreapta
Cel ce a avut initiativa înfiintarii unui astfel de loc a fost Heinrich Himmler, temutul lider al SS. El a ales castelul Wewelsburg din Westfalia, tocmai din cauza izolarii acestuia. Niciunui „intrus” si mai ales niciunui ziarist nu-i era permis sa intre în castel iar un aer de secretomanie domnea peste tot, dând nastere la tot felul de povesti fantastice despre mistere stravechi sau ritualuri de venerare a diavolului. În deceniile care au trecut de atunci, castelul a devenit un veritabil magnet pentru extremistii de dreapta si pentru adeptii cultelor ezoterice. Recent, o expozitie permanenta a fost inaugurata în cadrul castelului, ce-si propune sa faca lumina asupra acestui subiect controversat. Unul dintre scopurile expozitiei este si de a da în vileag crimele comise aici de nazisti, întrucât în apropierea satului Wewelsburg a existat un lagar de concentrare adapostind circa 4000 de detinuti: martori ai lui Iehova, evrei, tigani sau homosexuali, dintre care o treime au murit. Folosind munca acestor sclavi moderni, Himmler a transformat radical cochetul castel, înaltat în stil renascentist, pentru a face din el o citadela a pagânismului. A poruncit sa fie daltuite în piatra rune germanice si zvastica a devenit un simbol omniprezent.
Moartea si învierea rituala a Soarelui, sarbatorita în locul Craciunului
În turnul de nord al castelului a fost amenajata o sala imensa, numita Obergruppenfuehrersaal, unde se adunau liderii SS. Lânga aceasta sala se afla o încapere mai mica, având acoperis boltit, o acustica perfecta si în mijloc un creuzet alimentat cu gaz, unde ardea „flacara vesnica a national-socialismului”. Astazi, aceste sali fac parte din expozitie si nu lipsesc uniforme SS negre, cu faimoasele insigne „cap de mort”, instrumente care masurau capetele detinutilor, pentru a le determina rasa si asa-numitele „Julleucher”, facliile lui Yule – sarbatoarea solstitiului de iarna la vechile popoare nordice. Aceste faclii erau purtate, în ziua de 21 decembrie, de ofiterii SS, când se sarbatorea, în toata Germania, cu mare fast, moartea si învierea rituala a Soarelui – un ceremonial menit sa faca uitata sarbatoarea crestina a nasterii lui Iisus. „Vizitatorii ne întrebau mereu despre cultul SS, religia si tot ce se afla în spatele acestor manifestari bizare, spune directorul adjunct al muzeului, Kirsten John-Stucke. A trebuit sa le satisfacem curiozitatea si credem ca aceasta expozitie reuseste pe deplin sa o faca.” Desigur, precizeaza el, curatorii muzeului au luat toate masurile pentru ca muzeul sa nu devina un altar pentru simpatizantii nazisti: camere cu circuit închis supravegheaza permanent fiecare încapere a castelului si vizitatorii care poarta simboluri specifice extremei drepte sau isi manifesta simpatia pentru Hitler si nazism sunt imediat îndepartati de corpul de paza al edificiului.
Juramântul elitelor SS
„Ne-am propus sa prezentam istoria SS cu sobrietate si obiectivitate, ca o modalitate de o demistifica, pentru ca astazi multa lume crede ca membrii acestei organizatii erau chiar arieni, înzestrati cu capacitati supranaturale. S-a creat un curent de simpatie fata de nazism, în general, si fata de SS, în special, mai ales în rândurile celor pasionati de mistere si ocultism. Am inaugurat aceasta expozitie pentru a expune întreaga mitologie nazista, care în sine n-avea nimic paranormal, era doar o fatada, o poleiala stralucitoare dincolo de care se gaseau obiective macabre si cat se poate de pamântesti: stapânirea lumii si eliminarea tuturor adversarilor sau a celor considerati impuri din punct de vedere rasial. Nimeni nu se asteapta ca demistificând cultul SS numarul extremistilor sa scada.
Exista o tendinta, astazi, de a venera nazismul, de a-l considera un fenomen încarcat cu numeroase semnificatii oculte. Aceasta atractie încercam sa o stopam, aratând celor interesati adevaratul chip al nazismului”, precizeaza muzeograful german. El considera ca, desi Himmler era fascinat de pagânismul germanic ocult, este putin probabil ca ritualuri magice pagâne sa fi avut loc într-adevar la Wewelsburg. Castelul a fost renovat complet abia în 1943, moment în care razboiul era deja pierdut de Hitler. Totusi, el recunoaste ca un eveniment semnificativ a avut loc aici în iunie 1941, cu putin timp înainte de invadarea Uniunii Sovietice. Potrivit marturiilor facute mai târziu, în cadrul proceselor de la Nürnberg, Himmler i-ar fi convocat aici pe cei mai importanti conducatori ai trupelor SS, punându-i sa jure ca vor ucide 30 de milioane de „slavi”.
Cine uita dramele istoriei e obligat sa le retraiasca
Nu lipsesc din expozitie marturii privind viata prizonierilor care au muncit la renovarea castelului. Vizitatorii pot citi, cutremurati, pe un zid, inscriptia zgariata probabil cu un cui, în care un detinut vorbeste despre mirosul de carne arsa degajata de crematoriile unde erau incinerati mortii. Într-o vitrina se afla jachete purtate cândva de detinuti – ele au dungi verticale, albe si albastre si poarta fie steaua galbena a lui David, pentru evrei, fie un triunghi purpuriu – simbolul martorilor lui Iehova. Inaugurarea acestui muzeu este cea mai recenta dintre initiativele similare luate de autoritatile germane, dupa deschiderea, în ultimii zece ani, a unor centre de documentare privind epoca nazista la Obersalzberg si Nürnberg. Va urma deschiderea expozitiei „Topografia Terorii”, într-un muzeu construit pe locul vechiului sediu al Gestapoului din Berlin. „Singura modalitate de împacare cu un trecut stânjenitor este sa-l accepti ca atare, pentru a nu risca sa-l repeti”, sustine Stucke.
GABRIEL TUDOR
 

Maresalul de Rays, "printul ororilor"

Maresalul de Rays, "printul ororilor"

Imprimare E-mail
joi, 24 noiembrie 2011
 Erou al armatei franceze in ultima parte a "Razboiului de o suta de ani", cavalerul Gilles de Rays, avansat pentru bravura la rangul de maresal, a devenit ulterior unul dintre cei mai groaznici criminali din Franta. Acest ofiter superior a secondat-o pe eroina Jeanne d'Arc in multe actiuni victorioase, iar dupa razboi s-a retras in castelul sau pentru a incepe o inimaginabila viata de orgii si asasinate greu de descris in cuvinte. Desi exista si o teza contrarie, care afirma ca maresalul a fost victima unui complot clerical de defaimare, cronicile consemneaza procesul sau si recunoasterea multor acuzatii.
Diavolul si "Barba albastra"
Nascut in 1404 la Anjou, Gilles de Rays a avut o copilarie zbuciumata. A ramas orfan de la unsprezece ani si a fost adoptat de unchiul sau, Jean de Craon - care apoi avea sa-i lase o avere colosala, fapt care-i va permite o viata de desfrau. Moartea tatalui sau l-a zdruncinat cel mai puternic, acesta murind sub ochii copilului, sfasiat de un mistret. Se pare ca Gilles suferea de epilepsie, boala pe care a ascuns-o pe cand era la razboi. Pe acest fond psihologic labil, se produce in viata sa o deviere mistica foarte periculoasa. Unii apropiati sustin ca incepuse sa creada in diavol. Chiar clericii afirmau ca barba sa neagra a capatat reflexe albastrui din cauza acestui posibil pact diabolic. De aici si porecla de "Barba albastra". Pentru a anihila aceste zvonuri, Gilles intemeiaza organizatia crestina de caritate "Sfintii Inocenti", prin care se angaja sa ajute financiar mai multe zeci de persoane din parohia sa. De altfel, trebuie subliniat ca la numai douazeci si opt de ani, el a devenit foarte bogat atat prin mostenirea de 30 de mii de livre de la tutorele sau, cat si prin recompensele oferite de rege pentru bravura militara si prin zestrea sotiei sale, Charlotte. Averea extraordinara i-a permis sa colectioneze obiecte rare de arta, mobilier de lux si sa organizeze spectacole de teatru in onoarea sa. Dar mai mult decat orice, Gilles de Rays incepuse sa devina notoriu prin petrecerile desantate de la castelul sau din Tiffauges si prin armata de servitori pe care o angajase pentru a-si satisface pornirile bolnavicioase.
Ravagiile magiei negre
Cu toate ca Gilles de Rays pretindea ca este un bun crestin, decaderea personalitatii sale s-a accentuat atunci cand s-a inconjurat de tot felul de "magicieni ai diavolului". Cu mintea ratacita definitiv, el ajunsese sa-si trimita oamenii prin satele invecinate pentru a-i face rost de victime nevinovate, copii si adolescenti pe care sa-i sacrifice in cadrul unor ritualuri oribile, cu tenta sexuala accentuata. Fanteziile criminale sunt indescriptibile, iar judecatorii oripilati chiar au sters anumite pasaje din descrierile martorilor.
Astfel, in pivnitele castelului sau - unde amenajase altare de sacrificiu - el a batjocorit si ucis peste o suta cincizeci de persoane, iar ulterior suma a depasit doua sute, conform unor relatari neconfirmate. Descoperirea ororilor din castelul Machecoul s-a facut dupa ce foarte multi sateni s-au plans preotilor ca le dispar copiii. Se stia ca acestia sunt atrasi la resedinta maresalului, apoi nu mai erau vazuti. Desi in pivnitele castelului au fost gasite patruzeci de trupuri, martorii (fosti angajati ai sai) au afirmat ca multe victime fusesera arse sau ingropate prin paduri.
Furia clerului a atins apogeul cand suspectul a rapit un preot. Instanta eclesiastica l-a judecat in scurt timp, iar fostul erou de razboi a recunoscut o parte din crime, dupa ce s-a vazut tradat de cei apropiati.
Gasit vinovat de multiple crime si erezie, Gilles de Rays a fost spanzurat si apoi ars, la 23 octombrie 1440, pe cand avea doar treizeci si sase de ani.
PAUL IOA

Cruciada Copiilor doar o legenda?

Cruciada Copiilor doar o legenda?

Imprimare E-mail
miercuri, 30 noiembrie 2011
 Razboaiele religioase cunoscute sub numele de cruciade au reprezentat campanii militare binecuvantate de mai multi papi si adoptate de Biserica romano-catolica. Scopul declarat al acestor conflicte militare cu musulmanii, a fost acela de a reda accesul crestinilor la Locurile Sfinte din Ierusalim si din apropierea acestuia. Principala serie de cruciade s-a desfasurat intre 1095 si 1291. Luptand impotriva musulmanilor, crestinii au avut unele succese de inceput, urmate de esecuri si renuntari.
Cultul inocentilor
Cea mai controversata cruciada, a patra conform numerotarii oficiale, este si astazi tema de dezbatere intre istorici, unii dintre ei negand existenta unei asemenea campanii militare duse de minori. Cert este un singur lucru, si anume puternicul "cult al inocentilor" din Europa apuseana. In esenta, acest cult tinea de credinta conform careia rugaciunile copiilor - detinatori ai puritatii umane - pot rascumpara de la Dumnezeu pacatele maturilor. Conceptia de baza il avea in centrul sau pe Iisus-copilul si legenda uciderii pruncilor la comanda regelui Irod. Fanatismul si misticismul specifice Evului Mediu au intretinut aceasta traditie (avand si radacini pagane), ajungandu-se la faimoasa Sarbatoare a copiilor" din data de 28 decembrie, cand din randul minorilor era ales un "Episcop copil", purtat cu mare alai prin localitate si care, culmea!, mai trebuia sa tina si o liturghie. In aceste circumstante, cand copiii erau la domnie o zi pe an, o viziune profetica a unui minor putea declansa miscari populare de amploare.
Fapte si viziuni
Motorul declansarii unei organizari multinationale a copiilor - cu sublinierea ca in permanenta este vorba despre copiii oamenilor saraci, loviti de disperarea provocata de foamete - a fost un baiat de 12-13 ani care ar fi inceput sa predice, in franceza si germana, urmatoarea viziune personala: Iisus i s-a aratat in vis si i-a spus ca se poate instala pacea intre crestini si musulmani, in urma unui mars al copiilor spre Locurile Sfinte. Era vorba, de fapt, despre un miracol care urma sa se produca intre cele doua tabere...
Legenda spune ca acel baiat a fost Nicolas, un adolescent, pastor german, in jurul caruia s-au strans, in anul 1212, mai multe mii de copii ai saracimii din Franta, Germania, Italia. Crezul lor era ca musulmanii puteau fi convertiti pasnic la crestinism... Marsul "cruciatilor minori" a ajuns la Genova, unde Nicolas era asteptat sa faca o prima minune: apa marii sa se despice pentru a merge pe jos in tara Sfanta! Cum minunea nu s-a produs, copiii s-a imprastiat suferind de foame si oboseala.
Un al doilea mars al copiilor s-a desfasurat sub conducerea francezului Stephan, care la randul sau sustinea ca are "o scrisoare de la Iisus catre regele Frantei". S-au adunat aproape 30 de mii de copii care, cu chiu, cu vai, au ajuns la Saint-Denis, resedinta lui Philip II. Regele i-a primit compatimitor, dar i-a sfatuit sa se intoarca acasa. Dar Stephan s-a ambitionat si a ajuns doar pana la Marsilia, unde "oastea" infometata s-a imprastiat.
Interpretarea moderna
Istoricii care contesta existenta unei cruciade a copiilor spun ca informatiile cronicarilor pleaca de la o greseala de traducere din latina intre termenii de "copil" si "sarac". In realitate, marsurile respective ar fi fost ale saracimii din Franta si Germania, ca miscare de protest impotriva glorificarii exagerate a cruciatilor si a faptelor lor de pana atunci. Istoricul Steve Runciman afirma chiar ca a existat o motivare psiho-sociala pentru a pune miscarea pe seama copiilor, pentru a scoate in evidenta dificultatile materiale ale oamenilor de rand.

Mana Neagra ucide dinastia Obrenovic

Mana Neagra ucide dinastia Obrenovic

Imprimare E-mail
joi, 15 decembrie 2011
 In zbuciumatul regat al Serbiei, in anul 1901 se infiinteaza societatea militara secreta "Mana Neagra", printre fruntasii careia se afla si capitanul Dagutin Dimitrievic si alti membri ai armatei sarbe. Tinta principala era unificarea tuturor teritoriilor populate in majoritate de sarbi si anexate de Imperiul Austro-Ungar. Prima lovitura majora a Mainii Negre a fost asasinarea, in 1903, a regelui Alexandar I Obrenovic si a sotiei sale, Draga Masin Obrenovic. Succesul loviturii de stat date de Mana Neagra a insemnat sfarsitul dinastiei Obrenovic, iar succesorul regelui ucis a fost Peter I Karadordevic, din dinastia omonima rivala.
Sangeroasa noapte a cuplului regal
Actiunile dure ale societatii Mana Neagra impotriva dinastiei Obrenovic veneau pe fondul unor nemultumiri populare si politice. Regele Alexandar I, dupa ce daduse tarii o constitutie liberala, a suspendat Senatul si a inlocuit senatorii. Pe de alta parte, Mana Neagra era favorabila venirii la putere a dinastiei Karadordevic. Conspiratorii erau condusi de capitanul Dragutin Dimitrievic, supranumit "Albina", alaturi de ei fiind si ofiteri ai Regatului. Sponsorul lor era Rusia, nemultumita ca regele din dinastia Obrenovic era un apropiat al Austro-Ungariei. La singeroasa lovitura de stat din 11 iunie 1903 au participat si fosti ministri repudiati de rege (printre care si fostul prim-ministru Nikola Pasic).
In seara zilei de 10 iunie 1903, conspiratorii adunati de Mana Neagra au navalit in palatul regal din Belgrad. Auzind violentele care se desfasurau la parter, cuplu regal a vrut sa scape cu viata si in aceasta privinta exista doua ipoteze. Prima sustine ca Alexandar I (avea 26 de ani) si regina Draga s-au ascuns intr-un dulap cu haine din dormitor si au fost gasiti foarte repede. O alta versiune afirma ca cei doi s-ar fi refugiat intr-o "camera de panica" de la acelasi etaj. Acea camera speciala comunica cu un tunel secret care i-ar fi dus in afara palatului regal. Dar marele lor ghinion a fost ca iesirea spre tunel era blocata de un urias sifonier cu hainele reginei, plasat acolo chiar dupa nunta... Dupa ce i-au gasit, conspiratorii i-au ucis si i-au dezmembrat, iar ramasitele lor au fost aruncate in gradina. Ulterior, cuplul a fost ingropat intr-o cripta a bisericii Sf. Marcu din Belgrad.
Asa s-a stins dinastia Obrenovic, care domnise in perioadele 1815-1842 si 1858-1903.
Disputa dinastica
Lui Alexandar I Obrenovic i-a urmat Peter I Karadordevic. Lunga disputa dintre cele doua dinastii a debutat in 1817, cand printul Dorde Petrovici, liderul sarbilor (supranumit de turci Karadorde, adica "George cel Negru") a fost ucis de oamenii lui Milos Obrenovic. Trebuie subliniat ca Dorde Petrovici este considerat fondatorul Serbiei moderne, el fiind un aprig conducator impotriva ocupatiei turcesti. Succesele sale in bataliile anti-otomane i-au adus porecla de "cel Negru", mentinuta de urmasii sai. Inca de pe vremea lui, sarbii au cooperat militar cu rusii. Dupa asasinarea sa, Milos Obrenovic a devenit print al Serbiei si a fondat dinastia omonima. Alexandar I Obrenovic era nepotul Mariei Obrenovic Catargiu (fiica de boier moldovean), casatorita cu Milos Obrenovic. Ulterior, ea a devenit amanta oficiala a lui Alexandru Ioan Cuza, caruia i-a daruit doi fii, in anii 1862 (Alexandru) si 1864 (Dimitrie). Ambii au murit inainte de a implini 30 de ani.
Societatea secreta Mana Neagra avea sa mai dea o lovitura istorica in 1914, prin asasinarea arhiducelui de Austria Franz Ferdinand. Despre asta vom vorbi cu alt prilej.
PAUL IOAN
 

Taina salamandrelor pe cale de a fi explicata

Taina salamandrelor pe cale de a fi explicata

Imprimare E-mail
joi, 15 decembrie 2011
 Inca din vechime, salamandrele, aceste soparle aparent banale, au fost considerate niste creaturi supranaturale, cu nimic diferite de dragoni sau balauri. Lor li se atribuia, de pilda, capacitatea de a se autoincendia, facandu-se nevazute si disparand fara urma, desi aceasta este, cu siguranta, o legenda. Certa este capacitatea lor absolut incredibila de regenerare, intrucat micilor vietati le pot creste la loc membrele si chiar organele amputate, si nu doar o data, ci de nenumarate ori. Vor oferi oare salamandrele oamenilor ramasi fara maini sau picioare, speranta ca-si vor folosi din nou membrele recrescute "miraculos"?
Regenerarea creierului
Oamenii de stiinta mexicani sunt inclinati sa ofere un raspuns afirmativ acestei intrebari si au si pe ce se baza. Ei au derulat o serie de experimente pe salamandrele din specia Axolotl, care traiesc in peninsula Yucatan si au proprietatea de a-si "repara" coada sau membrele ciuntite, de multe ori in cursul vietii. Lungi de jumatate de metru, aceste creaturi sunt pe cale de disparitie, din cauza poluarii excesive din habitatul lor natural. Dar, din fericire, ele se dezvolta perfect in laboratoare, reproducandu-se fara probleme in conditii de captivitate. Iar cercetatorii de pretutindeni au fost uluiti de extraordinara capacitate de regenerare a soparlei, careia ii pot creste la loc membrele, falcile, pielea, organele interne si chiar parti ale creierului sau maduvei spinarii!
Si alte animale au capacitati de regenerare, dar numai salamandrele le manifesta de mai multe ori, in decursul vietii, si doar la ele pot creste organe sau membre care nu se mai regenereaza la alte specii. Anul trecut, Departamentul Apararii al SUA a acordat suma de 6 milioane dolari pentru studiul acestei fapturi, cu scopul de a-i ajuta pe sutele de militari americani intorsi de pe fronturile din Irak si Afganistan fara maini sau picioare. "Oamenii au capacitatea de a-si regenera anumite tesuturi dar acestea nu se repara perfect, in vreme ce salamandra Axolotl, in conditii similare de ranire sau vatamare, intra intr-o stare ce repeta efectiv procesul de dezvoltare, din embrion", precizeaza Elly Tanaka, de la Centrul pentru Terapii Regenerative din Dresda, Germania.
O "minune" pe cale de a fi explicata
Tanaka a reusit sa modifice genetic salamandrele Axolotl, folosind un tip mutant, gasit in salbaticie, fara pigmenti de epiderma. Ea a inserat genele unei meduze, responsabile de culoarea verde fosforescenta a acestei creaturi marine, in celulele salamandrei, reusind sa vada, gratie ineditei "substante de contrast", procesul de regenerare, pas cu pas. "Pielea animalului mutant este atat de clara, incat se pot vedea proteinele fluorescente in interiorul sau", spune Tanaka. Scopul sau este de a compara procesul de vindecare de la salamandra cu cel de la om.
Dupa amputare, la salamandre, spre deosebire de fiinta umana, vasele de sange se contracta aproape imediat si limiteaza hemoragia, celulele pielii se inmultesc intr-un ritm mai rapid, spre a acoperi zona vatamata si formeaza o "blastema", o alcatuire de celule similare celulelor stem, care vor deveni noua parte a corpului.
Tanaka si colegii ei spera sa descopere ce anume permite acestor animale sa aiba un membru nou, in locul unei cicatrice. "Acum, studiind modul cum membrul unei salamandre creste la loc, incepem sa intelegem procesele ce au loc. Curand, oamenii vor putea sa dobandeasca ei insisi aceste abilitati, astfel incat nu vor mai exista membre amputate", sugereaza, intr-un articol pe aceasta tema, trei experti din domeniu, Ken Muneoka, Manjong Han si David Gardiner. Ei speculeaza ca nu va trece mai mult de un deceniu sau doua si parti din corpul uman vor putea fi regenerate, la fel cum se intampla cu salamandrele.
 

Aria 51 – un secret prost pastrat

Aria 51 – un secret prost pastrat

Imprimare E-mail
miercuri, 05 octombrie 2011
 Un articol din 2009, aparut în Los Angeles Times, numea Aria 51 „cea mai faimoasa institutie militara din lume care, oficial, nu exista”. Teatru al unor operatiuni sub acoperire din perioada razboiului rece, locul a actionat pentru multa vreme ca un magnet pentru fantasmagorici, conspirationisti ori curiosi peste masura. Foarte probabil zvonurile, care spun ca locul ar fi un paradis al OZN-urilor si al extraterestrilor, nu sunt reale; totusi e clar ca acolo guvernul SUA ascunde ceva de decenii si este un sambure de adevar chiar si în speculatiile cele mai nebunesti: tunele subterane, aeronave secrete, documente OZN etc.
 
Asa cum scria recent Patrick J. Kiger, chiar din momentul înfiintarii sale, „Aria 51” a fost probabil unul dintre secretele cele mai prost pastrate din istoria secretelor. Institutia a fost amplasata, în 1950, pe locul unui poligon de bombardamente si artilerie din al Doilea Razboi Mondial, la 150 km nord de Las Vegas. Locul nu apare pe hartile oficiale ale U.S. Geological Survey, iar imaginile sale au fost sterse de pe imaginile oficiale din satelit. Air Force a raspuns multa vreme scrisorilor primite de la civili negand ca ar exista o facilitate cu acest nume. Doar într-o scrisoare din 1998, s-a recunoscut ca ar exista o „locatie operativa langa Groom Dry Lake” în care se desfasoara activitati clasificate.
Cu toate acestea, presa a tot scris despre existenta bazei, începand chiar din 1955, cand United Press anunta prabusirea unui avion secret în Aria 51. În decursul anilor, scurgerile involuntare de informatii au pus ocazional oficialitatile în pozitia jenanta sa ceara retragerea referirilor la Aria 51 din diverse documente. De pilda un articol din Space Review, aflat azi si pe internet, raporta ca în 1974, astronautii de pe statia orbitala Skylab, au facut, involuntar, fotografii ale instalatiilor secrete. Un memoriu azi disponibil pe internet, facut de William Colby, pe atunci directorul CIA, descrie eforturile de musamalizare ale acestui accident.
Aceste eforturi, ca si întarirea rigorilor de mentinere a secretului au avut un succes limitat. O stire din 1980 de la Cox News, si ea disponibila azi pe net, descria testarea în acest loc a unui bombardier B-2 invizibil radar. Alte stiri au provenit de la amatorii care au urmarit sarguinciosi, cu binocluri, de pe margini, ani de-a randul, tot ce zbura deasupra Ariei 51, culegand bucatica cu bucatica diverse informatii cu care sa reconstruiasca apoi întregul. Un articol din 2005 din Las Vegas Sun, face portretul lui Glen Campbell, seful unui astfel de grup de scrutatori, intitulati „The Interceptors”. Unul dintre membrii sai construise modelul la scara al unui avion secret, iar altul masura orice anomalie gravitationala, pe baza zvonurilor ca aici s-ar construi nave antigravitationale.
Imagini luate de un satelit rus, publicate pe internet în anul 2000, au confirmat ceea ce banuiau demult investigatorii amatori, partizanii teoriilor conspiratiei ori ufologii, si anume ca în locul acela exista un complex de cladiri, un hangar gigantic si o pista care sa permita testarea prototipurilor avioanelor din viitoarele generatii. Federatia Oamenilor de Stiinta Americani a reusit nu doar sa realizeze versiuni îmbunatatite prin calculator ale acestor imagini dar chiar sa urmareasca, pe imagini luate la momente diferite, aparitia unor noi instalatii, inclusiv o pista lunga de peste 3600 de metri si lata de 42 de metri, construita în anii ’90, pentru a înlocui o pista mai veche.
La Aria 51, pe langa aeronave experimentale americane, Air Force a testat se pare si avioane inamice capturate. Un articol din 1984 al Associated Press mentiona prabusirea în zona a unui MIG-21 sovietic, soldat cu decesul generalului Air Force care îl pilota.
Dar indiferent ce se petrece realmente în Aria 51, aceste activitati palesc daca se compara cu rumorile. De pilda, intr-un articol din 1996, din New York Times, se mentiona faptul ca unii ufologi au sugerat ca, în zona interzisa, guvernul ar testa nave spatiale extraterestre. Morisca zvonistica de pe internet mai sustine ca resturile presupusei prabusiri OZN de la Roswell, din 1947, împreuna cu cadavrele ocupantilor, ar fi fost expediate la Aria 51 pentru analiza si retroinginerie. Prin 1989, o persoana chiar pretindea ca fusese angajat la Aria 51, unde militarii lucrau la o farfurie zburatoare propulsata cu antimaterie.
Pana una-alta, statul Nevada a denumit oficial „Extraterrestrial Highway” soseaua 375 care trece prin zona, ca o nada pentru turistii avizi de senzational care pompeaza dolari în economia locala. În acelasi sens, website-ul „oficial” Aria 51, administrat de biroul de turism din Las Vegas, lanseaza permanent zvonuri ca aici s-ar realiza arme secrete exotice, cu pulsatii de energie, pentru razboiul meteorologic, calatorii în timp sau teleportare.
DAN D. FARCAS