Cel mai îndraznet furt din istorie |
joi, 03 noiembrie 2011 | |
Zavorâte
in Turnul Londrei, bijuteriile Coroanei britanice au fost, de-a lungul
vremii, admirate si dorite. Multi indivizi certati cu legea au râvnit la
ele, dar numai unul a reusit sa intre in posesia lor, chiar daca pentru
foarte scurt timp. Este vorba despre un aventurier pe nume Thomas
Blood, care, in timpul domniei lui Carol al II-lea a incercat sa dea
lovitura vietii, motivele din spatele actiunii sale ramânând insa pâna
astazi necunoscute pentru istorici...
In slujba ducelui de Buckingham
Supranumit „colonelul Blood”, desi n-a urcat niciodata mai sus de
gradul de locotenent, Thomas Blood s-a nascut in 1618, ca fiu al unui
fierar protestant din comitatul Meath, Irlanda, care detinea insa si o
frumoasa mosie lânga orasul Sarney. Tensiunile religioase si masacrarea a
mii de protestanti de catre adeptii regelui Carol I l-a facut pe
tânarul Blood sa se distanteze de acest monarh, pe care tatal lui il
venerase si sa devina, in timpul Razboiului Civil din Anglia, un lider
al rebelilor, aflat in slujba lui Cromwell. Restauratia regala din 1660
nu l-a facut sa renunte la antimonarhismul lui si Blood s-a implicat
intr-o serie de comploturi contra noului suveran, Carol al II-lea,
amestecându-se in societatea rau famata de la periferia Londrei, in care
misunau spioni, agenti dubli, provocatori, fanatici religiosi, codosi,
prostituate si hoti. Devenind omul de incredere al ducelui de
Buckingham, un alt personaj controversat, Blood a executat cu sfintenie
ordinele acestuia, fara sa ezite sa savârseasca si „afacerile murdare”
ale bogatului aristocrat.
Printre acestea, se
afla si o tentativa de asasinat comisa impotriva rivalului lui
Buckingham, ducele de Ormond, incheiata doar cu ranirea victimei si fuga
atentatorilor de la locul faptei. Istoricii moderni apreciaza ca tot
Buckingham s-a aflat si in spatele altei ispravi a lui Blood, furtul
bijuteriilor Coroanei. Atitudinea ducelui fata de rege era duplicitara,
intrucât Buckingham, care se lauda, la rândul sau, cu sânge regal, voia
sa acapareze tronul dupa moartea lui Carol. Desi supranumit „monarhul
vesel”, pentru viata lui dezordonata, regele avea, se spunea, peste o
suta de bastarzi, dar nici un copil legitim. In aceste conditii, nu-i de
mirare ca ducele, prietenul lui Carol din copilarie si din timpul
anilor de exil, s-a amestecat in multe dintre comploturile vizându-l pe
rege si a facut tot posibilul sa-l discrediteze: furtul bijuteriilor ar
fi fost una dintre actiunile menite sa puna regimul lui Carol intr-o
lumina defavorabila.
Prietenul la... insuratoare se cunoaste
In primavara anului 1671, gardianul bijuteriilor Coroanei, Talbot
Edwards, a primit vizita unui cuplu bizar: un cleric anglican, in vârsta
de aproximativ 50 de ani, insotit de o frumoasa lady, mult mai tânara,
care s-a prezentat ca sotia acestuia. Curtenitor, Edwards, care,
potrivit statutului sau, era curator si ghid al Turnului Londrei,
prezentând oaspetilor si celor dornici sa admire bijuteriile Coroanei
toate „obiectivele turistice” de aici, le-a prezentat celor doi
faimoasele artefacte, printre care, la loc de cinste, se afla coroana
regala, cu „rubinul Printului Negru”, o piatra pretioasa purtata la coif
de Henric al V-lea, la Agincourt, si de Richard al III-lea, la
Bosworth.
Clericul – nimeni altul decât
„colonelul Blood” i-a facut, la un moment dat, un semn discret tovarasei
sale – care era o actrita libertina, pe nume Jenny Blaine – iar aceasta
s-a prefacut ca lesina. Imediat, Talbot s-a repezit sa-i aduca apa si,
când tânara si-a revenit, Blood i-a multumit din inima gardianului,
pentru ajutorul dat si, peste câteva zile, a revenit cu o frumoasa
pereche de manusi, un dar foarte de pret pentru acea epoca. Intre ei s-a
nascut astfel o frumoasa relatie de amicitie si, dupa câteva vizite,
„clericul” i-a propus lui Talbot o casatorie intre „nepotul” si fiica
gardianului. Ideea i-a surâs lui Talbot, cu atât mai mult cu cât tânarul
„nepot” – de fapt fiul lui Blood, numit tot Thomas – avea, il lauda
„unchiul sau”, o situatie materiala de invidiat in Irlanda.
In ziua planuita pentru intâlnirea celor doi, Blood cel batrân si-a
pregatit banda de ticalosi, decis sa duca la indeplinire furtul
bijuteriilor. Alaturi de el se aflau fiul sau si doi „valeti” – Robert
Perrot, un mercenar fara capatâi si Robert Halliwel, tot un pierde-vara
inclinat spre gainarii. Cu totii erau inarmati pâna in dinti. Un alt
membru al bandei, William Smith, membru al sectei escatologice „Al
Cincilea Regat” ramasese in strada, la mica distanta de turn, tinând de
dârlogi caii celorlalti, pentru ca dupa terminarea operatiunii, acestia
sa poata sa dispara cât mai rapid. Primiti cu toata bunavointa de
Talbot, oaspetii au fost condusi la masa si rugati sa astepte putin
venirea viitoarei mirese, care isi facea toaleta. Thomas Blood Sr. l-a
intrebat pe gardian daca nu vrea sa-i arate bijuteriile Coroanei si
„nepotului”, foarte curios in aceasta privinta, iar batrânul, in vârsta
de 77 de ani, s-a declarat de acord si i-a condus pe junior si pe Perrot
in pivnita Turnului, unde se afla tezaurul regal. Imediat ce s-au vazut
in fata pretioaselor obiecte, cei doi au tabarât pe Talbot, incercând,
se pare, doar sa-l imobilizeze. Cum acesta a incercat din rasputeri sa
le opuna rezistenta, Perrott a scos pumnalul si l-a injunghiat in
stomac, lasându-l sa zaca intr-o balta de sânge.
Un deznodamânt bizar
Blood a inceput sa bage bijuteriile in sacul pe care-l ascunsese sub
haine. Coroana a turtit-o, cu câteva lovituri de ciocan, in vreme ce
Perrot, cu o lama de ferastrau, incerca sa taie in doua lungul sceptru
de aur cu care erau incoronati monarhii englezi. Dar, chiar in acel
moment, fiul lui Talbot, Wythe, descaleca in fata Turnului, alaturi de
prietenul sau, capitanul de origine suedeza Marcus Beckman. Auzind
tropotul cailor, cei doi hoti s-au speriat si, abandonând sceptrul, au
luat coroana, globul de aur si celelalte bijuterii si au zbughit-o pe
usa camerei unde acestea se aflau pastrate. Imediat dupa plecarea lor,
Talbot, cu sângele siroind pe haine, a inceput sa strige: „Tradare!
Crima! Coroana este furata!” Tipetele sale i-au alarmat pe toti cei ai
casei, iar fiica gardianului s-a repezit pe scari, in jos, spre a-si
descoperi parintele injunghiat. Intelegând ca este vorba de un jaf,
Wythe si Beckman n-au stat pe gânduri, ci au pornit pe urma celor patru
hoti, care ieseau din turn, incercând sa se faca nevazuti. Din
nefericire pentru ei, aglomeratia care domnea, la acea ora destul de
matinala pe strazile Londrei, in loc sa-i ajute, cum planuisera, le-a
venit de hac: ei au ajuns la caii tinuti de Smith, dar n-au mers prea
departe, fiindca mai multi soldati din garda regala, alertati de Wythe,
i-au ajuns din urma si i-au arestat.
Blood cel
tânar n-a ezitat sa traga cu pistolul intr-unul dintre urmaritori,
ranindu-l, dar calul sau s-a izbit apoi de caruta unui negustor si
tâlharul, aruncat din sa, a fost capturat. Singurul care a scapat, pe
moment, a fost Haliwell, dar si acesta va fi prins, câteva zile mai
târziu. Ceea ce este insa cu adevarat socant e ca, in ciuda gravitatii
faptei, nici unul dintre autorii ei n-a fost aspru pedepsit. Bijuteriile
au fost reparate si si-au reluat locul in Turn, iar cei cinci indivizi
au fost iertati, tacit, de autoritati. Mai mult decât atât, din acel
moment Blood cel batrân, antiregalist feroce, va deveni unul dintre cei
mai apreciati agenti regali.
Care sa fie motivul
acestei marinimii? Unii istorici, chiar contemporani evenimentului, au
banuit ca insusi regele stiuse de furt si ca il acceptase. Motivul?
Fiind in permanenta in criza de bani, el ar fi putut profita de furtul
esuat, pentru a-si mai acoperi datoriile. Iar adevarul este ca, in
haosul jafului, multe dintre pietrele pretioase furate de hoti s-au
volatilizat, in mod inexplicabil, nemaifiind niciodata gasite. Sa fi
fost ele vândute in beneficiul lui Carol al II-lea, fara stirea opiniei
publice? Este o intrebare la care, din pacate, nu vom afla un raspuns
cert niciodata. Dar tratamentul generos de care „colonelul Blood” si
ciracii sai au avut parte sugereaza ca o asemenea ipoteza ar fi perfect
credibila...
GABRIEL TUDOR
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu