Secretele memoriei

Secretele memoriei 

Un creier neafectat prezinta lobi temporali intacti de-a lungul partilor sale laterale inferioare si, in centru, ventriculi zvelti, plini cu fluid cerebrospinal. Intr-un creier distrus de Alzheimer, lobii temporali – un lacas al memoriei si al limbajului – au fost devastati, iar ventriculii se casca in vidul lasat de moartea celulelor. Foto: Maggie Steber

Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni stocat in creier.
Text: Joshua Foer
Exista o femeie de 41 de ani, o asistenta cu functie administrativa din California, cunoscuta in literature medicala doar sub numele de "AJ", care isi aminteste aproape fiecare zi din viata ei, de la varsta de 11 ani.
Exista un barbat de 85 de ani, tehnician de laborator pensionat, pe nume "EP", care isi aminteste doar cel mai recent gand al lui. E posibil ca ea sa aiba cea mai buna memorie din lume. El ar putea s-o aiba pe cea mai proasta.
"Memoria mea se revarsa ca un film, nonstop si incontrolabil" - spune AJ. Ea isi aminteste ca la ora 12:34, duminica, pe 3 august 1986, un tanar pe care il iubea la nebunie i-a dat un telefon. Isi aminteste ce s-a intamplat in serialul Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Si isi aminteste ca pe 28 martie 1992 a luat pranzul cu tatal ei la Hotelul Beverly Hills.
Isi aminteste evenimente mondiale si drumuri pana la bacanie, cum era vremea si emotii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om usor de pus in incurcatura. De-a lungul anilor, au existat cateva personae cu o memorie neobisnuit de buna. Kim Peek, savantul de 56 de ani care a inspirat filmul Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de carti (citeste o pagina in 8 pana la 10 secunde).
"S", un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul Aleksander Luria, isi putea aminti siruri de cuvinte, numere si silabe fara sens incredibil de lungi, ani de zile dupa ce le auzise pentru prima data. Dar AJ este unica. Memoria ei extraordinara nu e pentru intamplari sau chipuri, ci pentru propria sa viata. Intr-adevar, memoria ei inepuizabila pentru detalii biografice este fara precedent si atat de putin inteleasa, incat James McGaugh, Elizabeth Parker si Larry Cahill, neurology la Universitatea din California, Irvine, care o studiaza de sapte ani, au fost nevoiti sa inventeze un nou termen medical pentru a descrie situatia ei: sindrom hipertimestic.
EP are 1,80 m, parul alb pieptanat cu o carare perfecta si urechile neobisnuit de lungi. Arata bine, este prietenos si gratios. Rade mult. La prima vedere, pare bunicul perfect. Dar cu 15 ani in urma, virusul herpes simplex si-a croit drum prin creierul sau, golindu-l de miez ca pe un mar. La momentul cand virusul isi terminase traseul, doua portiuni de materie cenusie de marimea unei castane, din lobii temporali mediani, disparusera si, odata cu ele, si cea mai mare parte a memoriei lui EP.
Virusul a lovit cu o precizie ciudata. Lobii temporali mediani - exista cate unul pe fiecare parte a creierului - includ o structura curbata, numita hipocampus, si cateva regiuni adiacente, care, impreuna, indeplinesc actiunea magica de a transforma perceptiile noastre in amintiri pe termen lung. Amintirile nu sunt, de fapt, stocate in hipocampus - ele sunt localizate altundeva, in straturile exterioare neregulate ale creierului, neocortexul -, dar zona hipocampusului e acea parte a creierului care le fixeaza. Hipocampusul lui EP a fost distrus si, fara acesta, el e ca un camcorder care nu are un cap de citire functional.
Vede, dar nu inregistreaza. EP are doua tipuri de amnezie: anterograda, care inseamna ca nu-si poate forma noi amintiri, si retrograda, care inseamna ca nu si le mai poate reprezenta pe cele vechi sau cel putin de dupa 1960. Copilaria sa, serviciul in marina comerciala, Al Doilea Razboi Mondial - toate foarte puternice. Din cate stie el, benzina costa cam 25 de centi litrul, iar omul nu a pasit niciodata pe Luna.
AJ si EP sunt extreme ale spectrului memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decat orice scanare cerebrala despre masura in care amintirile noastre ne fac sa fim cine suntem. Desi noi, ceilalti, ne situam undeva intre acesti doi poli, intre a ne aminti totul si a nu ne mai aminti nimic, cu totii am simtit putin gustul performantei lui AJ sau al sortii inspaimantatoare a lui EP. Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbarcita pe care le tinem in echilibru in varful coloanelor noastre vertebrale pot retine cele mai neinsemnate detalii despre experiente din copilarie pe toata durata vietii, insa adesea nu pot pastra chiar si cel mai important numar de telefon macar timp de doua minute. Atat de ciudata este memoria.
Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni stocat in creier. Exista aproximativ o suta de miliarde de asemenea neuroni, fiecare putand probabil sa faca de la 5.000 pana la 10.000 de conexiuni sinaptice cu alti neuroni, ceea ce inseamna un total de la aproximativ cinci sute de mii de miliarde pana la un milion de miliarde de sinapse intr-un creier adult mediu.
Prin comparatie, exista doar 32 de mii de miliarde de byti de informatie in intreaga colectie tiparita a Bibliotecii Congresului. Fiecare senzatie pe care ne-o amintim, fiecare gand pe care il avem schimba conexiunile din interiorul acestei uriase retele. Sinapsele sunt consolidate sau slabite sau se formeaza din nou. Substanta noastra fizica se schimba. Intr-adevar, e in permanenta schimbare, in fiecare moment, chiar si cand dormim.
Pe EP l-am cunoscut la el acasa, un bungalow luminos dintr-o suburbie a orasului San Diego, intr-o zi calda de primavara. Am ajuns acolo cu masina, impreuna cu Larry Squire, neurolog si cercetator in domeniul memoriei la Universitatea din California, San Diego, si la Centrul Medical pentru Veterani, din San Diego, si Jen Frascino, cercetator-coordonator in laboratorul lui Squire, care-l viziteaza cu regularitate pe EP, pentru a-i aplica teste cognitive. Desi Frascino a fost la EP acasa de vreo 200 de ori, el o intampina intotdeauna ca pe o straina.
Frascino se asaza in fata lui EP, la masa din sufragerie, si ii pune o serie de intrebari care ii masoara bunul simt. Il intreaba pe ce continent se afla Brazilia, cate saptamani are un an, la ce temperatura fierbe apa. Vrea sa demonstreze ceea ce testele IQ deja au dovedit: EP nu e retardat. El raspunde cu rabdare - si corect - la toate intreba rile, cam la fel de amuzat cum imi inchipui ca as fi si eu daca un necunoscut ar intra in casa mea, s-ar aseza la masa mea si m-ar intreba foarte serios daca stiu care este punctul de fierbere al apei.
"Ce faci daca gasesti pe strada un plic sigilat, timbrat si cu adresa destinatarului?" - intreaba Frascino. "Il pun intr-o cutie postala. Ce altceva?" Chicoteste si imi arunca o privire piezisa, cu subinteles, de parca ar spune: "Oare oamenii astia ma cred imbecil?" Simtind insa ca situatia solicita politete, se intoarce din nou spre Frascino si adauga: "Dar mi-ati pus o intrebare foarte interesanta. Foarte interesanta." Habar nu are ca a mai auzit-o de multe ori pana acum.
"De ce gatim mancarea?" "Pentru ca e cruda?" Cuvantul "cruda" ii face vocea sa traverseze in mod clar registrul tonalitatilor, amuzamentul facand loc neincrederii. "De ce studiem istoria?" "Studiem istoria ca sa aflam ce s-a intamplat in trecut." "Dar de ce vrem sa aflam ce s-a intamplat in trecut?" "Pentru ca, sincer, e interesant." EP poarta la incheietura mainii stangi o bratara din metal, cu un avertisment medical. Desi este evident la ce foloseste, il intreb oricum.
Isi rasuceste incheietura mainii si citeste relaxat: "Hmmm… Scrie «pierdere de memorie»." EP nu-si mai aminteste nici macar faptul ca are o problema de memorie. Redescopera acest lucru in fiecare moment. Si, pentru ca uita ca intotdeauna uita, fiecare gand pierdut pare doar o simpla scapare - ceva sacaitor, nimic mai mult - asa cum vi s-ar parea dv. sau mie. De cand cu boala lui, pentru EP spatiul exista doar pana unde il vede. Universul lui social nu cuprinde decat oamenii din incapere. Traieste sub un reflector micut, inconjurat de bezna.
Intr-o dimineata obisnuita, EP se trezeste, ia micul dejun si se intoarce in pat ca sa asculte radioul. Dar, odata intors in pat, nu mai e prea clar daca a si luat micul dejun sau daca abia s-a trezit. De multe ori, mai ia o data micul dejun, apoi se intoarce iar in pat, ca sa mai asculte radioul. In unele dimineti, ia micul dejun chiar si a treia oara. Se uita la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, de la o secunda la alta, desi programele care au clar delimitate un inceput, un mijloc si un sfarsit pot ridica o problema. Prefera History Channel sau orice despre Al Doilea Razboi Mondial. Se plimba prin cartier, de obicei de mai multe ori inainte de pranz, uneori chiar timp de trei sferturi de ora.
Sta in curte. Citeste ziarul, ceea ce - putem doar sa ne inchipuim - ii da sentimentul ca ar cobori dintr-o masina a timpului. Care Bush? Ce Irak? De cand computere? Pana sa ajunga EP la sfarsitul unui titlu, a si uitat cum incepuse. De cele mai multe ori, dupa ce citeste buletinul meteo, face diverse mazgalituri pe ziar, desenand mustati fotografiilor sau trasandu-si conturul lingurii. Cand vede preturile caselor, la rubrica de oferte imobiliare, invariabil spune ca este socat.
Fara memorie, EP a cazut complet in afara timpului. Pentru el, nu exista un flux al constiintei, ci picaturi care se evapora imediat. Daca i-ati lua ceasul de la mana - sau, cu mai multa cruzime, daca i-ati schimba ora - ar fi complet pierdut. Prins ca in capcana intr-un spatiu de nicaieri al unui present etern, intre un trecut pe care nu si-l poate aminti si un viitor pe care nu il poate contempla, el duce o viata sedentara, complet lipsita de griji.
"E fericit tot timpul. Foarte fericit. Presupun ca din cauza ca nu are niciun stres in viata" - spune fiica lui, Carol, care locuieste in apropiere. "Cati ani aveti?" - il intreaba Squire. "Stai sa vedem… 59 sau 60. M-ati prins. Memoria mea nu e chiar perfecta. Stau binisor, dar uneori oamenii ma intreaba lucruri pe care pur si simplu nu le pricep. Sunt sigur ca si dv. patiti asa ceva uneori." "Sigur ca da" - spune Squire cu bunavointa, desi EP e cu aproape un sfert de secol in urma.
Un volum urias de informatii din ceea ce stiinta cunoaste cu privire la memorie au fost obtinute datorita unui creier distrus, remarcabil de similar cu al lui EP. Ii apartine unui barbat de 81 de ani, cunoscut drept "HM", un amnezic care traieste intr-un camin de batrani din Connecticut. HM a suferit de epilepsie incepand de la varsta de zece ani, dupa un accident de bicicleta. Pana la varsta de 27 de ani, isi pierdea cunostinta de mai multe ori pe sapta mana si nu putea sa faca mai nimic.
Un neurochirurg, pe nume William Beecher Scoville, s-a gandit ca ar putea pune capat simptomelor lui HM printr-o operatie experimentala, care sa extirpe acea parte a creierului care, banuia el, provoca problemele. In 1953, in timp ce HM statea treaz pe masa de operatie, cu scalpul anesteziat, Scoville a perforat doua gauri, chiar deasupra ochilor pacientului. Chirurgul a ridicat partea frontala a creierului lui HM cu o mica spatula, in timp ce un pai de metal a absorbit cea mai mare parte din hipocampus, impreuna cu o mare parte din lobii temporali mediani din jur.
Operatia a redus frecventa atacurilor lui HM, dar in scurt timp a devenit clar ca aceasta ii jefuise si memoria. In urmatoarele cinci decenii, HM a fost subiectul a nenumarate experimente si a devenit cel mai studiat pacient din istoria stiintei creierului. Avand in vedere rezultatul tragic al operatiei lui Scoville, toata lumea a admis ca HM avea sa fie un caz singular. EP a spulberat aceasta presupunere. Ceea ce Scoville i-a facut lui HM cu un pai de metal, natura i-a facut lui EP cu herpes simplex.
Puse una langa alta, tomografiile creierelor celor doi, avand imaginea granulata, in alb-negru, sunt tulburator de asemanatoare, desi la EP distrugerea e ceva mai mare. Chiar daca nu stii cum ar trebui sa arate un creier normal, gaurile simetrice care se casca par sa se holbeze la tine ca doi ochi. Ca si EP, HM putea sa-si pastreze amintirile doar atat cat sa se gandeasca la ele, dar odata ce creierul sau trecea la altceva, nu si le mai putea recupera niciodata. In cadrul unui experiment celebru, Brenda Milner, psiholog canadian, l-a rugat pe HM sa tina minte numarul 584 cat mai multa vreme posibil.
Pentru a retine numarul "pe varful limbii", a folosit un sistem complicat, pe care i l-a repetat de mai multe ori lui Milner: "E simplu. Tii minte 8. Vezi, 5 plus 8 plus 4 fac 17. Tii minte 8, il scazi din 17 si ramane 9. Imparti 9 in jumatate si obtii 5 si 4, deci ai 584. E simplu." S-a concentrat asupra acestei mantre elaborate timp de mai multe minute. Dar imediat ce atentia i-a fost distrasa, numarul a disparut. Nici macar nu a mai tinut minte ca i se ceruse sa tina minte ceva.
Desi oamenii de stiinta stiusera inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea ca exista o diferenta intre memoria pe termen lung si cea pe termen scurt, aveau acum prin HM dovada ca aceste doua tipuri de memorie se afla in parti diferite ale creierului si ca, fara cea mai mare parte din zona hipocampusului, HM nu putea sa transforme o amintire pe termen scurt intr-una pe termen lung. De asemenea, cercetatorii au aflat de la HM mai multe despre un alt tip de amintire.
Desi el nu putea spune ce mancase la micul dejun sau cine era presedintele SUA la momentul respectiv, existau anumite lucruri pe care si le putea aminti. Milner a descoperit ca era capabil sa invete sa faca lucruri complicate, fara ca macar sa-si dea seama de acest lucru. In cadrul unui studiu, ea a demonstrate ca HM putea sa invete sa deseneze o stea in cinci colturi pe o bucata de hartie, in timp ce privea reflexia acesteia in oglinda.
De fiecare data cand Milner ii dadea aceasta sarcina lui HM, el sustinea ca nu a mai incercat asa ceva niciodata. Si totusi, zi dupa zi, creierul lui se descurca tot mai bine in a-i ghida mana care lucra invers. In ciuda amneziei, isi amintea. Desi nu avem un consens referitor la cate sisteme de memorie exista, oamenii de stiinta in general impart amintirile in doua tipuri: declarative si nondeclarative (uneori mentionate ca explicite si implicite). Amintirile declarative acopera lucrurile pe care stii ca ti le amintesti, cum ar fi culoarea masinii sau ce s-a intamplat ieri dupa-amiaza. EP si HM si-au pierdut abilitatea de a-si forma noi amintiri declarative.
Amintirile nondeclarative sunt lucrurile pe care le stii fara sa te gandesti la ele in mod constient, de pilda cum sa mergi pe bicicleta sau cum sa desenezi o forma in timp ce te uiti la ea in oglinda. Aceste amintiri inconstiente nu se bazeaza pe regiunea hipocampusului pentru a fi consolidate si stocate. Ele se produc in parti complet diferite ale creierului. Invatarea abilitatilor motorii are loc la baza creierului, in cerebel, invat area perceptuala - in neocortex, iar invatarea de deprinderi - in centrul creierului. Dupa cum demonstreaza atat de evident EP si HM, o parte a creierului poate fi distrusa, dar restul va continua sa functioneze.
Metaforele pe care le folosim adesea pentru a descrie memoria - fotografia, casetofonul, oglinda, hard diskul - sugereaza toate acuratete mecanica, de parca mintea ar fi un soi de dispozitiv care transcrie meticulous experientele noastre. Multa vreme a fost o viziune larg acceptata ca avem niste creiere care functioneaza ca niste dispozitive perfecte de inregistrat - ca o viata intreaga de amintiri este depozitata undeva la mansarda si daca nu le putem gasi nu inseamna ca au disparut, ci numai ca am pierdut accesul la ele.
Un neurochirurg canadian, pe nume Wilder Penfield, s-a gandit ca probase deja aceasta teorie prin anii 1940. Penfield folosise sonde electrice pentru a stimula creierele pacientilor epileptici, in timp ce acestia erau intinsi pe masa de operatie constienti. El incerca sa depisteze sursa epilepsiei lor, dar a descoperit ca, atunci cand sonda lui atingea anumite portiuni ale lobului temporal, pacientii incepeau sa descrie experiente vii. Cand atingea din nou acelasi loc, obtinea adesea aceleasi descrieri.
Penfield a ajuns sa creada ca, de fapt, creierul inregistreaza absolut orice lucru caruia ii acorda un grad oarecare de atentie constienta si ca aceste inregistrari sunt permanente. Cei mai multi oameni de stiinta sunt de acord acum ca acele amintiri stranii declansate de Penfield erau mai aproape de fantezie sau halucinatii decat de amintiri, insa brusca reaparitie a unor episoade de mult pierdute din trecutul cuiva e o experienta cu siguranta familiara pentru toata lumea. Totusi, ca dispozitiv de inregistrare, creierul face, in mod evident, o treaba de mantuiala.
Tragediile si umilintele par sa fie intiparite cel mai puternic, adesea cu cea mai insuportabila exactitate, in timp ce acele amintiri de care credem noi ca avem cu adevarat nevoie - numele cunostintelor, ora unei intalniri, unde am pus cheile masinii - au obiceiul sa se evapore. Michael Anderson, cercetator al memoriei la Universitatea din Oregon, in Eugene, a incercat sa estimeze costul acestei evaporari totale. Conform "jurnalelor uitarii", tinute timp de un deceniu de studentii sai (de exemplu, cat timp dureaza pana gasesti cheile de la masina), Anderson calculeaza ca oamenii irosesc mai bine de o luna pe an doar pentru a compensa lucrurile pe care le-au uitat.
AJ isi aminteste cand si-a dat seama prima oara ca memoria ei nu e la fel cu a altora. Era in clasa a saptea si invata pentru teze. "Nu eram prea bucuroasa, fiindca uram scoala" - spune ea. Mama sa o ajuta sa-si faca lectiile, dar mintea ei ratacea aiurea. "Am inceput prin a ma gandi la anul de dinainte, cand eram in clasa a sasea, si ma gandeam cat de mult imi placuse.
Dar apoi mi-am dat seama ca imi aminteam data exacta, ce faceam précis in acea zi cu un an in urma." La inceput, nu s-a gandit prea mult la asta. Dar, dupa cateva saptamani, jucandu-se cu o prietena, si-a amintit ca se jucasera impreuna si fix cu un an inainte. "Fiecare an si apoi fiecare perioada a anului imi inspira un anumit sentiment. Primavara lui 1981 am simtit-o complet diferita de iarna lui 1981" - spune ea.
Pentru AJ, datele sunt precum mica prajitura care trimitea mintea lui Marcel Proust inapoi in timp, in romanul In cautarea timpului pierdut. Simpla lor mentionare ii declanseaza involuntar fluxul de amintiri. "Ca atunci cand mirosi ceva si mirosul acela te poarta inapoi in timp. Eu sunt cu vreo zece niveluri mai profunda si mai intensa decat atat." "Fratele meu obisnuia sa spuna: «Ea e Rain Man». Iar eu spuneam «Nu, nu-i adevarat.» Dar m-am gandit: «Ce daca eu, de fapt..... Dar oare sunt? Ar fi ceva in neregula cu mine?»"
La un moment dat, AJ s-a gandit sa se instaleze pe promenada de la malul marii in chip de Calendar Uman si sa le ceara oamenilor cinci dolari, lasandu-i in schimb sa-i puna memoria datelor la incercare. Apoi s-a razgandit. "Nu vreau sa fiu un spectacol de mana a doua." S-ar parea ca, daca ai o memorie precum AJ, viata ta e calitativ diferita - si mai buna. Cultura noastra ne inunda cu noi informatii, totusi atat de putine dintre ele sunt stocate si catalogate astfel incat sa le putem recupera ulterior.
Cum ar fi ca toate aceste cunostinte, altfel pierdute, sa le ai la degetul mic? Ne-ar face oare mai convingatori, mai increzatori? Ne-ar face, intr-un sens fundamental al cuvantului, mai inteligenti? In masura in care experienta este suma amintirilor noastre iar intelepciunea este suma experientelor noastre, daca ai avea o memorie mai buna, asta ar insemna nu numai sa stii mai multe despre lume, ci si mai multe despre tine insuti. Cate idei de valoare au ramas negandite si cate conexiuni nerealizate din cauza scaparilor memoriei?
Visul intruchipat de AJ, perfectiunea memoriei, ne insoteste cel putin din secolul al V-lea i.Hr. si de la presupusa inventie a unei tehnici cunoscute drept "arta memoriei", a poetului grec Simonides din Ceos. Simonides fusese singurul supravietuitor al prabusirii, cu consecinte catastrofale, a acoperisului unei sali de banchete din Tesalia. Potrivit lui Cicero, care a relatat despre acest incident patru secole mai tarziu, cadavrele erau de nerecunoscut.
Dar Simonides a putut sa inchida ochii in fata haosului si sa vizualizeze in mintea sa fiecare invitat la locul sau, in jurul mesei. El descoperise "metoda loci". Daca poti sa transformi ceea ce incerci sa-ti amintesti in imagini mintale vii si apoi le aranjezi intr-un fel de spatiu architectonic imaginar, cunoscut ca un palat al memoriei, amintirile pot deveni practic imposibil de sters.
Se spune ca Pietro da Ravenna, cunoscut jurist italian si autor al unui celebru manual despre memorie din secolul al XV-lea, ar fi folosit metoda loci pentru a memora Biblia, intregul canon juridic, 200 de discursuri ale lui Cicero si 1.000 de versuri ale lui Ovidiu. Ca sa se destinda, recitea carti ascunse in palatele memoriei sale. "Cand am plecat din tara mea, ca sa vizitez ca pelerin orasele Italiei, pot sa spun cu adevarat ca duceam cu mine tot ce aveam" - scria el. Noua ne e greu sa ne imaginam cum trebuie sa fi fost sa traiesti intr-o cultura inainte de aparitia cartilor tiparite sau inainte sa poti sa iei cu tine un pix si hartie, ca sa-ti faci insemnari.
"Intr-o lume cu carti putine, si acelea aflate majoritatea in biblioteci publice, educatia cuiva trebuia memorata, pentru ca nu puteai conta pe acces permanent la materiale specifice" - scrie Mary Carruthers, autoarea Cartii memoriei, un studiu asupra rolului tehnicilor de memorare in cultura medievala. "Oamenii Antichitatii si Evului Mediu isi rezervau admiratia pentru memorie. Cele mai mari genii sunt descrise ca oameni cu memorii superioare."
De exemplu, teologul Toma D'Aquino, din secolul al XIII-lea, era celebru pentru ca isi compusese Summa Theologiae numai in minte si o dicta din memorie, fara a avea mai mult de cateva notite. Filosoful roman Seneca cel Batran putea sa repete 2.000 de nume in ordinea in care ii fusesera date. Un alt roman, pe nume Simplicius, putea sa recite pe de rost Vergiliu - de la sfarsit la inceput.
O memorie solida era considerata cea mai mare virtute, pentru ca reprezenta internalizarea unui univers de cunostinte exterioare. Intr-adevar, o tema comuna in vietile sfintilor era ca acestia aveau memorii extraordinare. Dupa descoperirea lui Simonides, arta memorarii a fost codificata cu un set complet de reguli si instructiuni, de catre oameni precum Cicero si Quintilian, precum si in nenumarate tratate medievale despre memorie.
Studentii erau invatati nu numai ce sa-si aminteasca, ci si tehnici de memorare. De fapt, exista traditii indelungate de antrenare a memoriei, in multe culturi. Talmudul ebraic, incrustat cu sisteme mnemotehnice - tehnici de pastrare a amintirilor - a fost transmis oral, din generatie in generatie, secole la rand.
Memorarea Coranului inca e considerata o realizare suprema in randul musulmanilor piosi. Griotii traditionali din vestul Africii si barzii slavi din sud povestesc epopei colosale numai din memorie. Insa in ultimul mileniu, multi dintre noi am suferit o modificare profunda. Treptat, ne-am inlocuit memoria interna cu ceea ce psihologii denumesc memorie externa, o uriasa suprastructura de carje tehnologice pe care le-am inventat pentru a nu mai trebui sa ne stocam informatia in creier. Am trecut, se poate spune, de la a ne aminti totul la a ne aminti groaznic de putin.
Avem fotografii care sa ne inregistreze experientele, agende care sa ne urmareasca programul, carti (si acum internetul) pentru a ne stoca informatia colectiva si biletele cu adeziv pentru tot ce vrem sa mazgalim. Care au fost urmarile acestei externalizari a memoriei, pentru noi si pentru societatea noastra? S-a pierdut ceva?
Pentru a-si suplimenta amintirile din minte, AJ pastreaza si o bogatie de amintiri exterioare. Pe langa jurnalul detaliat pe care il tine inca din copilarie, are o colectie de aproape o mie de casete video copiate de la TV, un cufar plin cu inregistrari de la radio si o "biblioteca de cercetare" alcatuita din 50 de caiete pline de intampla ri gasite de ea pe internet, care relateaza despre evenimente din memoria ei. "Vreau sa le pastrez pe toate" - spune ea. Pastrarea trecutului ei a devenit principala constrangere din viata lui AJ.
"Cand imi usuc parul, dimineata, ma gandesc ce zi e. Si, ca sa treaca timpul, rulez in minte acea zi din ultimii 20 si ceva de ani - ca si cum as rasfoi filele unei agende." AJ atribuie originile memoriei sale neobisnuite mutarii familiei din New Jersey in California, cand ea avea doar opt ani. Viata in New Jersey fusese confortabila si familiara, iar California era straina si ciudata. A fost prima data cand a inteles ca, atunci cand cresti, obligatoriu uiti si lasi ceva in urma.
"Pentru ca uram schimbarea atat de mult, dupa aia a fost ca si cum as fi vrut sa pot retine totul. Pentru ca stiu ca, pana la urma, nimic nu va mai fi vreodata la fel" - spune ea. K. Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, crede ca, la baza, e posibil ca AJ sa nu fie atat de diferita de noi, ceilalti. Dupa anuntul initial facut despre conditia lui AJ in publicatia Neurocase, Ericsson a sugerat ca, referitor la AJ, ceea ce trebuie sa fie explicat nu e o memorie innascuta extraordinara, fara precedent, ci mai degraba extraordinara sa obsesie pentru trecutul ei.
Oamenii isi amintesc intotdeauna lucrurile care sunt importante pentru ei. Impatimitii baseballului au, de dragul statisticii, cunostinte enciclopedice; maestrii sahului isi amintesc gambituri abile care s-au jucat cu ani in urma; actorii - roluri intregi, dupa ce le interpreteaza. Fiecare are o memorie buna la ceva. Ericsson crede ca, daca cineva s-ar ingriji la fel de mult ca AJ sa-si pastreze trecutul, isprava de a-si memora viata i-ar fi foarte la indemana. Ii pomenesc lui AJ de teoria lui Ericsson si ea devine vizibil bulversata.
"Imi vine sa-l sun si sa tip la el. Daca mi-as fi petrecut atat de mult timp memorandu-mi viata, chiar as fi o persoana plicticoasa - spune ea. Nu stau s-o memorez. Pur si simplu o stiu." Faptul ca-si aminteste totul o scoate din minti pe AJ si o face sa se simta singura. "Imi amintesc lucrurile bune, care ma linistesc. Dar imi amintesc si lucrurile rele - si fiecare alegere prost facuta - spune ea. Si, de fapt, nu-mi acord mie insami un ragaz.
Sunt toate aceste rascruci pe drum, momentele cand trebuie sa faci o alegere, dar iata ca, desi au trecut zece ani, eu inca imi fac sange rau pentru ele. Nu ma iert pentru multe chestii. Memoria este asa cum e pentru a te proteja. Dar eu ma simt ca si cum nu m-ar fi protejat. Mi-as dori macar cinci minute sa fiu un om obisnuit si sa n-am toate chestiile astea in cap. Cei mai multi oameni considera ca am un har - spune AJ -, dar eu cred ca e o povara."
Scopul sistemului nostru nervos, de la organele senzoriale care furnizeaza informatia pana la masivul glob de neuroni care o interpreteaza, e sa dea un sens celor ce se intampla in acel moment si celor ce se vor intampla in viitor, pentru ca noi sa putem reactiona in cel mai bun mod posibil. Creierele noastre sunt, fundamental, masinarii de formulat preziceri, iar pentru a functiona trebuie sa gaseasca ordine in haosul de amintiri posibile.
Cele mai multe dintre lucrurile care trec prin creierul nostru nu trebuie sa fie tinute minte mai multa vreme decat e necesar sa ne gandim la ele. Daniel Schacter, psiholog la Harvard, a creat o taxonomie a uitarii, pentru a cataloga ceea ce el numeste cele sapte pacate ale memoriei. Pacatul neatentiei: Yo-Yo Ma, care isi uita violoncelul de 2,5 milioane de dolari pe bancheta din spate a unui taxi. Veteranul Razboiului din Vietnam inca obsedat de campul de lupta sufera de pacatul persistentei.
Politicianul care, in timpul unui discurs de la tribuna, nu-si gaseste cuvantul, desi ii sta pe limba, denota pacatul blocajului. Desi blestemam aceste esecuri ale memoriei aproape zilnic, Schacter spune ca facem asta doar pentru ca nu le vedem si avantajele. Fiecare pacat e, de fapt, cealalta fata a unei calitati, "un pret pe care il platim pentru procesele si functiile care ne slujesc bine in multe privinte". Exista motive evolutive solide pentru care memoria ne lasa balta, in modurile specifice in care o face.
Daca toate lucrurile la care ne uitam, pe care le mirosim, le auzim sau la care ne gandim ar fi imediat catalogate in uriasa baza de date care e memoria noastra pe termen lung, ne-am ineca in informatii irelevante. In nuvela sa "Funes cel plin de amintiri", Jorge Luis Borges descrie un om schilodit de incapacitatea de a uita.
El isi aminteste fiecare detaliu al vietii lui, dar nu poate face diferenta intre banal si important. Nu poate discerne ce e prioritar, nu poate generaliza. Este "practic incapabil de idei generale, platonice". Poate ca, dupa cum conchide Borges in nuvela sa, uitarea - si nu amintirea - reprezinta esenta a ceea ce ne defineste ca oameni. "A gandi - scrie Borges - inseamna a uita."
Dar si a imbatrani inseamna a uita. Peste cinci milioane de americani au maladia lui Alzheimer si chiar mai multi sufera de alterari cognitive mai blande sau, in grade mai mici, de pierderea memoriei. Cand li s-a cerut sa-si aminteasca o lista de 15 cuvinte citita cu 20 de minute mai devreme, octogenarii din cadrul unui studiu si-au amintit mai putin de 60%, in timp ce tinerii de 20 si ceva de ani si-au putut aminti aproape 90%. Nu e surprinzator ca oamenii cauta de multa vreme substante chimice care ar putea stopa acest val al uitarii.
Dupa cum scria franciscanul Bernardo de Lavinheta la inceputul anilor 1500, "Memoria artificiala are doua straturi: prima parte consta in leacuri si cataplasme." A doua parte, desigur, e arta memoriei, pe care Lavinheta o considera mai sigura si, totodata, mai eficienta (intrucat leacurile pentru memorie pot avea uneori nefericitul efect secundar de a "usca creierul"). La ora actuala, ginkgo biloba se vinde ca supliment nutritiv fara reteta sau adaugat in creme de fructe si sucuri "inteligente", chiar si in absenta unor dovezi evidente ca ar impulsiona in vreun fel memoria - sau ca ar duce la uscarea creierului.
In ultimele decenii, companiile de produse farmaceutice au ridicat cercetarea pe noi culmi indraznete. Inarmate cu o sofisticata intelegere a temeliilor moleculare ale memoriei, au cautat sa creeze noi medicamente care sa amplifice capacitatea naturala a creierului de a-si aminti. In ultimii ani, au fost infiintate cel putin trei companii avand scopul declarat de a produce medicamente pentru memorie. Una dintre acestea, Cortex Pharmaceuticals, incearca sa creeze o categorie de molecule, denumite ampakine, care faciliteaza transmiterea glutamatului neurotransmitator.
Glutamatul e unul dintre principalii excitanti chimici transmisi prin sinapsele dintre neuroni. Amplificand efectele acestuia, Cortex spera sa imbunatateasca acea capacitate fundamentala a creierului de a forma si recupera amintiri. Administrata sobolanilor de varsta medie, o ampakina a reusit sa anuleze total declinul provocat de varsta in mecanismele celulare ale memoriei. E posibil sa nu mai treaca mult timp pana cand medicamentele precum ampakinele sa ajunga pe piata; cand vor ajunge, ar putea avea un impact urias asupra societatii.
Desi companiile de produse farmaceutice cauta tratamente terapeutice pentru a preveni maladia lui Alzheimer si a combate dementa, pare inevitabil ca pilulele lor sa ajunga pe mana studentilor care tocesc pentru examene si probabil a foarte multor oameni care vor doar sa-si imbunatateasca performanta cerebrala. Deja psihostimulentele destinate tratarii tulburarilor de atentie si a hiperactivitatii, de pilda Adderall si Ritalin, sunt folosite ca "parteneri de studiu" de catre unul din patru studenti de la anumite colegii, care incearca sa-si ridice puterea de concentrare si sa-si imbunatateasca memoria. Toate acestea ridica unele intrebari de etica ingrijoratoare.
Am alege sa traim intr-o societate in care oamenii au o memorie cu mult mai buna? De fapt, ce ar insemna mai exact sa avem o memorie mai buna? Ar insemna sa ne amintim lucrurile doar exact asa cum s-au intamplat, fara niciuna dintre revizuirile si exagerarile pe care le creeaza mintea noastra in mod natural? Ar insemna sa avem o memorie care uita traumele? Ar insemna sa avem o memorie care retine doar acele lucruri pe care vrem noi sa le retina? Ar insemna sa devenim AJ?
Vreau sa vad cum functioneaza memoria inconstienta, nondeclarativa, a lui EP, asa ca il intreb daca l-ar interesa sa ma ia cu el la o plimbare prin cartierul lui. Imi spune "nu prea", asa ca mai astept si il intreb din nou cateva minute mai tarziu. De data asta, e de acord. Iesim pe usa din fata cand soarele dupa-amiezii e inca sus si o luam la dreapta. Il intreb pe EP de ce nu o luam la stanga mai bine.
"As prefera sa n-o iau intr-acolo. Ăsta-i drumul pe care merg eu. Nu stiu de ce" - imi raspunde el. Dar, dupa atati ani in care s-a plimbat pe acelasi drum, traseul s-a imprimat in inconstientul lui. Sotia lui, Beverly, il lasa acum sa iasa singur, desi o singura cotitura facuta gresit l-ar face sa se rataceasca de tot. Uneori se intoarce de la plimbare cu obiecte pe care le-a cules pe drum: o gramajoara de pietre rotunde, un catelus, portofelul cuiva. Niciodata nu poate sa explice cum au ajuns in posesia lui.
"Vecinii nostri il iubesc, fiindca se apropie si incepe sa discute cu ei" - spune Beverly. Chiar daca el crede ca-i intalneste pentru prima data, a invatat ca in preajma acestor oameni se simte in largul lui. Traversam si iata-ma singur cu EP pentru prima data. Nu stie cine sunt sau ce caut langa el, desi pare sa simta ca ma aflu acolo dintr-un motiv justificat. Este prins in capcana supremului cosmar existential, orb in fata realitatii in care traieste.
Simt impulsul de a-l ajuta sa evadeze, macar pentru o clipa. Vreau sa-l iau de brat si sa-l scutur. "Ai o tulburare de memorie rara si care te afecteaza - intentionez sa-i spun. Ai pierdut ultimii 50 de ani. In mai putin de un minut, vei uita ca aceasta discutie a avut vreodata loc."
Imi imaginez groaza in stare pura de care ar avea parte, claritatea de moment, haul imens care s-ar casca in fata lui si apoi s-ar inchide la fel de rapid. Si apoi o masina care trece sau o pasare care canta l-ar face sa revina in bula lui de uitare. Ne intoarcem si parcurgem inapoi strada al carei nume l-a uitat, trecand pe langa vecinii care-i fac cu mana, dar pe care nu-i recunoaste, spre o casa pe care nu o stie. In fata casei este o masina parcata, cu geamuri fumurii. Ne intoarcem sa ne uitam la imaginile noastre reflectate.
Il intreb pe EP ce vede. "Un batran - spune el. Nimic mai mult."