Un
creier neafectat prezinta lobi temporali intacti de-a lungul partilor
sale laterale inferioare si, in centru, ventriculi zvelti, plini cu
fluid cerebrospinal. Intr-un creier distrus de Alzheimer, lobii
temporali – un lacas al memoriei si al limbajului – au fost devastati,
iar ventriculii se casca in vidul lasat de moartea celulelor. Foto:
Maggie Steber
Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe
care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un
model de conexiuni intre neuroni stocat in creier.
Text: Joshua Foer
Exista o femeie de 41 de ani, o asistenta cu functie administrativa
din California, cunoscuta in literature medicala doar sub numele de
"AJ", care isi aminteste aproape fiecare zi din viata ei, de la varsta
de 11 ani.
Exista un barbat de 85 de ani, tehnician de laborator
pensionat, pe nume "EP", care isi aminteste doar cel mai recent gand al
lui. E posibil ca ea sa aiba cea mai buna memorie din lume. El ar putea
s-o aiba pe cea mai proasta.
"Memoria mea se revarsa ca un film,
nonstop si incontrolabil" - spune AJ. Ea isi aminteste ca la ora 12:34,
duminica, pe 3 august 1986, un tanar pe care il iubea la nebunie i-a dat
un telefon. Isi aminteste ce s-a intamplat in serialul
Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Si isi aminteste ca pe 28 martie 1992 a luat pranzul cu tatal ei la Hotelul Beverly Hills.
Isi
aminteste evenimente mondiale si drumuri pana la bacanie, cum era
vremea si emotii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om
usor de pus in incurcatura. De-a lungul anilor, au existat cateva
personae cu o memorie neobisnuit de buna. Kim Peek, savantul de 56 de
ani care a inspirat filmul
Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de carti (citeste o pagina in 8 pana la 10 secunde).
"S",
un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul
Aleksander Luria, isi putea aminti siruri de cuvinte, numere si silabe
fara sens incredibil de lungi, ani de zile dupa ce le auzise pentru
prima data. Dar AJ este unica. Memoria ei extraordinara nu e pentru
intamplari sau chipuri, ci pentru propria sa viata. Intr-adevar, memoria
ei inepuizabila pentru detalii biografice este fara precedent si atat
de putin inteleasa, incat James McGaugh, Elizabeth Parker si Larry
Cahill, neurology la Universitatea din California, Irvine, care o
studiaza de sapte ani, au fost nevoiti sa inventeze un nou termen
medical pentru a descrie situatia ei: sindrom hipertimestic.
EP
are 1,80 m, parul alb pieptanat cu o carare perfecta si urechile
neobisnuit de lungi. Arata bine, este prietenos si gratios. Rade mult.
La prima vedere, pare bunicul perfect. Dar cu 15 ani in urma, virusul
herpes simplex si-a croit drum prin creierul sau, golindu-l de miez ca
pe un mar. La momentul cand virusul isi terminase traseul, doua portiuni
de materie cenusie de marimea unei castane, din lobii temporali
mediani, disparusera si, odata cu ele, si cea mai mare parte a memoriei
lui EP.
Virusul a lovit cu o precizie ciudata. Lobii temporali
mediani - exista cate unul pe fiecare parte a creierului - includ o
structura curbata, numita hipocampus, si cateva regiuni adiacente, care,
impreuna, indeplinesc actiunea magica de a transforma perceptiile
noastre in amintiri pe termen lung. Amintirile nu sunt, de fapt, stocate
in hipocampus - ele sunt localizate altundeva, in straturile exterioare
neregulate ale creierului, neocortexul -, dar zona hipocampusului e
acea parte a creierului care le fixeaza. Hipocampusul lui EP a fost
distrus si, fara acesta, el e ca un camcorder care nu are un cap de
citire functional.
Vede, dar nu inregistreaza. EP are doua tipuri
de amnezie: anterograda, care inseamna ca nu-si poate forma noi
amintiri, si retrograda, care inseamna ca nu si le mai poate reprezenta
pe cele vechi sau cel putin de dupa 1960. Copilaria sa, serviciul in
marina comerciala, Al Doilea Razboi Mondial - toate foarte puternice.
Din cate stie el, benzina costa cam 25 de centi litrul, iar omul nu a
pasit niciodata pe Luna.
AJ si EP sunt extreme ale spectrului
memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decat orice scanare
cerebrala despre masura in care amintirile noastre ne fac sa fim cine
suntem. Desi noi, ceilalti, ne situam undeva intre acesti doi poli,
intre a ne aminti totul si a nu ne mai aminti nimic, cu totii am simtit
putin gustul performantei lui AJ sau al sortii inspaimantatoare a lui
EP. Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbarcita pe care le tinem
in echilibru in varful coloanelor noastre vertebrale pot retine cele mai
neinsemnate detalii despre experiente din copilarie pe toata durata
vietii, insa adesea nu pot pastra chiar si cel mai important numar de
telefon macar timp de doua minute. Atat de ciudata este memoria.
Ce
este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata
neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni
stocat in creier. Exista aproximativ o suta de miliarde de asemenea
neuroni, fiecare putand probabil sa faca de la 5.000 pana la 10.000 de
conexiuni sinaptice cu alti neuroni, ceea ce inseamna un total de la
aproximativ cinci sute de mii de miliarde pana la un milion de miliarde
de sinapse intr-un creier adult mediu.
Prin comparatie, exista
doar 32 de mii de miliarde de byti de informatie in intreaga colectie
tiparita a Bibliotecii Congresului. Fiecare senzatie pe care ne-o
amintim, fiecare gand pe care il avem schimba conexiunile din interiorul
acestei uriase retele. Sinapsele sunt consolidate sau slabite sau se
formeaza din nou. Substanta noastra fizica se schimba. Intr-adevar, e in
permanenta schimbare, in fiecare moment, chiar si cand dormim.
Pe
EP l-am cunoscut la el acasa, un bungalow luminos dintr-o suburbie a
orasului San Diego, intr-o zi calda de primavara. Am ajuns acolo cu
masina, impreuna cu Larry Squire, neurolog si cercetator in domeniul
memoriei la Universitatea din California, San Diego, si la Centrul
Medical pentru Veterani, din San Diego, si Jen Frascino,
cercetator-coordonator in laboratorul lui Squire, care-l viziteaza cu
regularitate pe EP, pentru a-i aplica teste cognitive. Desi Frascino a
fost la EP acasa de vreo 200 de ori, el o intampina intotdeauna ca pe o
straina.
Frascino se asaza in fata lui EP, la masa din
sufragerie, si ii pune o serie de intrebari care ii masoara bunul simt.
Il intreaba pe ce continent se afla Brazilia, cate saptamani are un an,
la ce temperatura fierbe apa. Vrea sa demonstreze ceea ce testele IQ
deja au dovedit: EP nu e retardat. El raspunde cu rabdare - si corect -
la toate intreba rile, cam la fel de amuzat cum imi inchipui ca as fi si
eu daca un necunoscut ar intra in casa mea, s-ar aseza la masa mea si
m-ar intreba foarte serios daca stiu care este punctul de fierbere al
apei.
"Ce faci daca gasesti pe strada un plic sigilat, timbrat si
cu adresa destinatarului?" - intreaba Frascino. "Il pun intr-o cutie
postala. Ce altceva?" Chicoteste si imi arunca o privire piezisa, cu
subinteles, de parca ar spune: "Oare oamenii astia ma cred imbecil?"
Simtind insa ca situatia solicita politete, se intoarce din nou spre
Frascino si adauga: "Dar mi-ati pus o intrebare foarte interesanta.
Foarte interesanta." Habar nu are ca a mai auzit-o de multe ori pana
acum.
"De ce gatim mancarea?" "Pentru ca e cruda?" Cuvantul
"cruda" ii face vocea sa traverseze in mod clar registrul tonalitatilor,
amuzamentul facand loc neincrederii. "De ce studiem istoria?" "Studiem
istoria ca sa aflam ce s-a intamplat in trecut." "Dar de ce vrem sa
aflam ce s-a intamplat in trecut?" "Pentru ca, sincer, e interesant." EP
poarta la incheietura mainii stangi o bratara din metal, cu un
avertisment medical. Desi este evident la ce foloseste, il intreb
oricum.
Isi rasuceste incheietura mainii si citeste relaxat:
"Hmmm… Scrie «pierdere de memorie»." EP nu-si mai aminteste nici macar
faptul ca are o problema de memorie. Redescopera acest lucru in fiecare
moment. Si, pentru ca uita ca intotdeauna uita, fiecare gand pierdut
pare doar o simpla scapare - ceva sacaitor, nimic mai mult - asa cum vi
s-ar parea dv. sau mie. De cand cu boala lui, pentru EP spatiul exista
doar pana unde il vede. Universul lui social nu cuprinde decat oamenii
din incapere. Traieste sub un reflector micut, inconjurat de bezna.
Intr-o
dimineata obisnuita, EP se trezeste, ia micul dejun si se intoarce in
pat ca sa asculte radioul. Dar, odata intors in pat, nu mai e prea clar
daca a si luat micul dejun sau daca abia s-a trezit. De multe ori, mai
ia o data micul dejun, apoi se intoarce iar in pat, ca sa mai asculte
radioul. In unele dimineti, ia micul dejun chiar si a treia oara. Se
uita la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, de la o secunda
la alta, desi programele care au clar delimitate un inceput, un mijloc
si un sfarsit pot ridica o problema. Prefera History Channel sau orice
despre Al Doilea Razboi Mondial. Se plimba prin cartier, de obicei de
mai multe ori inainte de pranz, uneori chiar timp de trei sferturi de
ora.
Sta in curte. Citeste ziarul, ceea ce - putem doar sa ne
inchipuim - ii da sentimentul ca ar cobori dintr-o masina a timpului.
Care Bush? Ce Irak? De cand computere? Pana sa ajunga EP la sfarsitul
unui titlu, a si uitat cum incepuse. De cele mai multe ori, dupa ce
citeste buletinul meteo, face diverse mazgalituri pe ziar, desenand
mustati fotografiilor sau trasandu-si conturul lingurii. Cand vede
preturile caselor, la rubrica de oferte imobiliare, invariabil spune ca
este socat.
Fara memorie, EP a cazut complet in afara timpului.
Pentru el, nu exista un flux al constiintei, ci picaturi care se evapora
imediat. Daca i-ati lua ceasul de la mana - sau, cu mai multa cruzime,
daca i-ati schimba ora - ar fi complet pierdut. Prins ca in capcana
intr-un spatiu de nicaieri al unui present etern, intre un trecut pe
care nu si-l poate aminti si un viitor pe care nu il poate contempla, el
duce o viata sedentara, complet lipsita de griji.
"E fericit tot
timpul. Foarte fericit. Presupun ca din cauza ca nu are niciun stres in
viata" - spune fiica lui, Carol, care locuieste in apropiere. "Cati ani
aveti?" - il intreaba Squire. "Stai sa vedem… 59 sau 60. M-ati prins.
Memoria mea nu e chiar perfecta. Stau binisor, dar uneori oamenii ma
intreaba lucruri pe care pur si simplu nu le pricep. Sunt sigur ca si
dv. patiti asa ceva uneori." "Sigur ca da" - spune Squire cu bunavointa,
desi EP e cu aproape un sfert de secol in urma.
Un volum urias
de informatii din ceea ce stiinta cunoaste cu privire la memorie au fost
obtinute datorita unui creier distrus, remarcabil de similar cu al lui
EP. Ii apartine unui barbat de 81 de ani, cunoscut drept "HM", un
amnezic care traieste intr-un camin de batrani din Connecticut. HM a
suferit de epilepsie incepand de la varsta de zece ani, dupa un accident
de bicicleta. Pana la varsta de 27 de ani, isi pierdea cunostinta de
mai multe ori pe sapta mana si nu putea sa faca mai nimic.
Un
neurochirurg, pe nume William Beecher Scoville, s-a gandit ca ar putea
pune capat simptomelor lui HM printr-o operatie experimentala, care sa
extirpe acea parte a creierului care, banuia el, provoca problemele. In
1953, in timp ce HM statea treaz pe masa de operatie, cu scalpul
anesteziat, Scoville a perforat doua gauri, chiar deasupra ochilor
pacientului. Chirurgul a ridicat partea frontala a creierului lui HM cu o
mica spatula, in timp ce un pai de metal a absorbit cea mai mare parte
din hipocampus, impreuna cu o mare parte din lobii temporali mediani din
jur.
Operatia a redus frecventa atacurilor lui HM, dar in scurt
timp a devenit clar ca aceasta ii jefuise si memoria. In urmatoarele
cinci decenii, HM a fost subiectul a nenumarate experimente si a devenit
cel mai studiat pacient din istoria stiintei creierului. Avand in
vedere rezultatul tragic al operatiei lui Scoville, toata lumea a admis
ca HM avea sa fie un caz singular. EP a spulberat aceasta presupunere.
Ceea ce Scoville i-a facut lui HM cu un pai de metal, natura i-a facut
lui EP cu herpes simplex.
Puse una langa alta, tomografiile
creierelor celor doi, avand imaginea granulata, in alb-negru, sunt
tulburator de asemanatoare, desi la EP distrugerea e ceva mai mare.
Chiar daca nu stii cum ar trebui sa arate un creier normal, gaurile
simetrice care se casca par sa se holbeze la tine ca doi ochi. Ca si EP,
HM putea sa-si pastreze amintirile doar atat cat sa se gandeasca la
ele, dar odata ce creierul sau trecea la altceva, nu si le mai putea
recupera niciodata. In cadrul unui experiment celebru, Brenda Milner,
psiholog canadian, l-a rugat pe HM sa tina minte numarul 584 cat mai
multa vreme posibil.
Pentru a retine numarul "pe varful limbii", a
folosit un sistem complicat, pe care i l-a repetat de mai multe ori lui
Milner: "E simplu. Tii minte 8. Vezi, 5 plus 8 plus 4 fac 17. Tii minte
8, il scazi din 17 si ramane 9. Imparti 9 in jumatate si obtii 5 si 4,
deci ai 584. E simplu." S-a concentrat asupra acestei mantre elaborate
timp de mai multe minute. Dar imediat ce atentia i-a fost distrasa,
numarul a disparut. Nici macar nu a mai tinut minte ca i se ceruse sa
tina minte ceva.
Desi oamenii de stiinta stiusera inca de la
sfarsitul secolului al XIX-lea ca exista o diferenta intre memoria pe
termen lung si cea pe termen scurt, aveau acum prin HM dovada ca aceste
doua tipuri de memorie se afla in parti diferite ale creierului si ca,
fara cea mai mare parte din zona hipocampusului, HM nu putea sa
transforme o amintire pe termen scurt intr-una pe termen lung. De
asemenea, cercetatorii au aflat de la HM mai multe despre un alt tip de
amintire.
Desi el nu putea spune ce mancase la micul dejun sau
cine era presedintele SUA la momentul respectiv, existau anumite lucruri
pe care si le putea aminti. Milner a descoperit ca era capabil sa
invete sa faca lucruri complicate, fara ca macar sa-si dea seama de
acest lucru. In cadrul unui studiu, ea a demonstrate ca HM putea sa
invete sa deseneze o stea in cinci colturi pe o bucata de hartie, in
timp ce privea reflexia acesteia in oglinda.
De fiecare data cand
Milner ii dadea aceasta sarcina lui HM, el sustinea ca nu a mai
incercat asa ceva niciodata. Si totusi, zi dupa zi, creierul lui se
descurca tot mai bine in a-i ghida mana care lucra invers. In ciuda
amneziei, isi amintea. Desi nu avem un consens referitor la cate sisteme
de memorie exista, oamenii de stiinta in general impart amintirile in
doua tipuri: declarative si nondeclarative (uneori mentionate ca
explicite si implicite). Amintirile declarative acopera lucrurile pe
care stii ca ti le amintesti, cum ar fi culoarea masinii sau ce s-a
intamplat ieri dupa-amiaza. EP si HM si-au pierdut abilitatea de a-si
forma noi amintiri declarative.
Amintirile nondeclarative sunt
lucrurile pe care le stii fara sa te gandesti la ele in mod constient,
de pilda cum sa mergi pe bicicleta sau cum sa desenezi o forma in timp
ce te uiti la ea in oglinda. Aceste amintiri inconstiente nu se bazeaza
pe regiunea hipocampusului pentru a fi consolidate si stocate. Ele se
produc in parti complet diferite ale creierului. Invatarea abilitatilor
motorii are loc la baza creierului, in cerebel, invat area perceptuala -
in neocortex, iar invatarea de deprinderi - in centrul creierului. Dupa
cum demonstreaza atat de evident EP si HM, o parte a creierului poate
fi distrusa, dar restul va continua sa functioneze.
Metaforele pe
care le folosim adesea pentru a descrie memoria - fotografia,
casetofonul, oglinda, hard diskul - sugereaza toate acuratete mecanica,
de parca mintea ar fi un soi de dispozitiv care transcrie meticulous
experientele noastre. Multa vreme a fost o viziune larg acceptata ca
avem niste creiere care functioneaza ca niste dispozitive perfecte de
inregistrat - ca o viata intreaga de amintiri este depozitata undeva la
mansarda si daca nu le putem gasi nu inseamna ca au disparut, ci numai
ca am pierdut accesul la ele.
Un neurochirurg canadian, pe nume
Wilder Penfield, s-a gandit ca probase deja aceasta teorie prin anii
1940. Penfield folosise sonde electrice pentru a stimula creierele
pacientilor epileptici, in timp ce acestia erau intinsi pe masa de
operatie constienti. El incerca sa depisteze sursa epilepsiei lor, dar a
descoperit ca, atunci cand sonda lui atingea anumite portiuni ale
lobului temporal, pacientii incepeau sa descrie experiente vii. Cand
atingea din nou acelasi loc, obtinea adesea aceleasi descrieri.
Penfield
a ajuns sa creada ca, de fapt, creierul inregistreaza absolut orice
lucru caruia ii acorda un grad oarecare de atentie constienta si ca
aceste inregistrari sunt permanente. Cei mai multi oameni de stiinta
sunt de acord acum ca acele amintiri stranii declansate de Penfield erau
mai aproape de fantezie sau halucinatii decat de amintiri, insa brusca
reaparitie a unor episoade de mult pierdute din trecutul cuiva e o
experienta cu siguranta familiara pentru toata lumea. Totusi, ca
dispozitiv de inregistrare, creierul face, in mod evident, o treaba de
mantuiala.
Tragediile si umilintele par sa fie intiparite cel mai
puternic, adesea cu cea mai insuportabila exactitate, in timp ce acele
amintiri de care credem noi ca avem cu adevarat nevoie - numele
cunostintelor, ora unei intalniri, unde am pus cheile masinii - au
obiceiul sa se evapore. Michael Anderson, cercetator al memoriei la
Universitatea din Oregon, in Eugene, a incercat sa estimeze costul
acestei evaporari totale. Conform "jurnalelor uitarii", tinute timp de
un deceniu de studentii sai (de exemplu, cat timp dureaza pana gasesti
cheile de la masina), Anderson calculeaza ca oamenii irosesc mai bine de
o luna pe an doar pentru a compensa lucrurile pe care le-au uitat.
AJ
isi aminteste cand si-a dat seama prima oara ca memoria ei nu e la fel
cu a altora. Era in clasa a saptea si invata pentru teze. "Nu eram prea
bucuroasa, fiindca uram scoala" - spune ea. Mama sa o ajuta sa-si faca
lectiile, dar mintea ei ratacea aiurea. "Am inceput prin a ma gandi la
anul de dinainte, cand eram in clasa a sasea, si ma gandeam cat de mult
imi placuse.
Dar apoi mi-am dat seama ca imi aminteam data
exacta, ce faceam précis in acea zi cu un an in urma." La inceput, nu
s-a gandit prea mult la asta. Dar, dupa cateva saptamani, jucandu-se cu o
prietena, si-a amintit ca se jucasera impreuna si fix cu un an inainte.
"Fiecare an si apoi fiecare perioada a anului imi inspira un anumit
sentiment. Primavara lui 1981 am simtit-o complet diferita de iarna lui
1981" - spune ea.
Pentru AJ, datele sunt precum mica prajitura care trimitea mintea lui Marcel Proust inapoi in timp, in romanul
In cautarea timpului pierdut.
Simpla lor mentionare ii declanseaza involuntar fluxul de amintiri. "Ca
atunci cand mirosi ceva si mirosul acela te poarta inapoi in timp. Eu
sunt cu vreo zece niveluri mai profunda si mai intensa decat atat."
"Fratele meu obisnuia sa spuna: «Ea e Rain Man». Iar eu spuneam «Nu,
nu-i adevarat.» Dar m-am gandit: «Ce daca eu, de fapt..... Dar oare
sunt? Ar fi ceva in neregula cu mine?»"
La un moment dat, AJ s-a
gandit sa se instaleze pe promenada de la malul marii in chip de
Calendar Uman si sa le ceara oamenilor cinci dolari, lasandu-i in schimb
sa-i puna memoria datelor la incercare. Apoi s-a razgandit. "Nu vreau
sa fiu un spectacol de mana a doua." S-ar parea ca, daca ai o memorie
precum AJ, viata ta e calitativ diferita - si mai buna. Cultura noastra
ne inunda cu noi informatii, totusi atat de putine dintre ele sunt
stocate si catalogate astfel incat sa le putem recupera ulterior.
Cum
ar fi ca toate aceste cunostinte, altfel pierdute, sa le ai la degetul
mic? Ne-ar face oare mai convingatori, mai increzatori? Ne-ar face,
intr-un sens fundamental al cuvantului, mai inteligenti? In masura in
care experienta este suma amintirilor noastre iar intelepciunea este
suma experientelor noastre, daca ai avea o memorie mai buna, asta ar
insemna nu numai sa stii mai multe despre lume, ci si mai multe despre
tine insuti. Cate idei de valoare au ramas negandite si cate conexiuni
nerealizate din cauza scaparilor memoriei?
Visul intruchipat de
AJ, perfectiunea memoriei, ne insoteste cel putin din secolul al V-lea
i.Hr. si de la presupusa inventie a unei tehnici cunoscute drept "arta
memoriei", a poetului grec Simonides din Ceos. Simonides fusese singurul
supravietuitor al prabusirii, cu consecinte catastrofale, a
acoperisului unei sali de banchete din Tesalia. Potrivit lui Cicero,
care a relatat despre acest incident patru secole mai tarziu, cadavrele
erau de nerecunoscut.
Dar Simonides a putut sa inchida ochii in
fata haosului si sa vizualizeze in mintea sa fiecare invitat la locul
sau, in jurul mesei. El descoperise "metoda loci". Daca poti sa
transformi ceea ce incerci sa-ti amintesti in imagini mintale vii si
apoi le aranjezi intr-un fel de spatiu architectonic imaginar, cunoscut
ca un palat al memoriei, amintirile pot deveni practic imposibil de
sters.
Se spune ca Pietro da Ravenna, cunoscut jurist italian si
autor al unui celebru manual despre memorie din secolul al XV-lea, ar fi
folosit metoda loci pentru a memora Biblia, intregul canon juridic, 200
de discursuri ale lui Cicero si 1.000 de versuri ale lui Ovidiu. Ca sa
se destinda, recitea carti ascunse in palatele memoriei sale. "Cand am
plecat din tara mea, ca sa vizitez ca pelerin orasele Italiei, pot sa
spun cu adevarat ca duceam cu mine tot ce aveam" - scria el. Noua ne e
greu sa ne imaginam cum trebuie sa fi fost sa traiesti intr-o cultura
inainte de aparitia cartilor tiparite sau inainte sa poti sa iei cu tine
un pix si hartie, ca sa-ti faci insemnari.
"Intr-o lume cu carti
putine, si acelea aflate majoritatea in biblioteci publice, educatia
cuiva trebuia memorata, pentru ca nu puteai conta pe acces permanent la
materiale specifice" - scrie Mary Carruthers, autoarea
Cartii memoriei,
un studiu asupra rolului tehnicilor de memorare in cultura medievala.
"Oamenii Antichitatii si Evului Mediu isi rezervau admiratia pentru
memorie. Cele mai mari genii sunt descrise ca oameni cu memorii
superioare."
De exemplu, teologul Toma D'Aquino, din secolul al XIII-lea, era celebru pentru ca isi compusese
Summa Theologiae
numai in minte si o dicta din memorie, fara a avea mai mult de cateva
notite. Filosoful roman Seneca cel Batran putea sa repete 2.000 de nume
in ordinea in care ii fusesera date. Un alt roman, pe nume Simplicius,
putea sa recite pe de rost Vergiliu - de la sfarsit la inceput.
O
memorie solida era considerata cea mai mare virtute, pentru ca
reprezenta internalizarea unui univers de cunostinte exterioare.
Intr-adevar, o tema comuna in vietile sfintilor era ca acestia aveau
memorii extraordinare. Dupa descoperirea lui Simonides, arta memorarii a
fost codificata cu un set complet de reguli si instructiuni, de catre
oameni precum Cicero si Quintilian, precum si in nenumarate tratate
medievale despre memorie.
Studentii erau invatati nu numai ce
sa-si aminteasca, ci si tehnici de memorare. De fapt, exista traditii
indelungate de antrenare a memoriei, in multe culturi. Talmudul ebraic,
incrustat cu sisteme mnemotehnice - tehnici de pastrare a amintirilor - a
fost transmis oral, din generatie in generatie, secole la rand.
Memorarea
Coranului inca e considerata o realizare suprema in randul musulmanilor
piosi. Griotii traditionali din vestul Africii si barzii slavi din sud
povestesc epopei colosale numai din memorie. Insa in ultimul mileniu,
multi dintre noi am suferit o modificare profunda. Treptat, ne-am
inlocuit memoria interna cu ceea ce psihologii denumesc memorie externa,
o uriasa suprastructura de carje tehnologice pe care le-am inventat
pentru a nu mai trebui sa ne stocam informatia in creier. Am trecut, se
poate spune, de la a ne aminti totul la a ne aminti groaznic de putin.
Avem
fotografii care sa ne inregistreze experientele, agende care sa ne
urmareasca programul, carti (si acum internetul) pentru a ne stoca
informatia colectiva si biletele cu adeziv pentru tot ce vrem sa
mazgalim. Care au fost urmarile acestei externalizari a memoriei, pentru
noi si pentru societatea noastra? S-a pierdut ceva?
Pentru a-si
suplimenta amintirile din minte, AJ pastreaza si o bogatie de amintiri
exterioare. Pe langa jurnalul detaliat pe care il tine inca din
copilarie, are o colectie de aproape o mie de casete video copiate de la
TV, un cufar plin cu inregistrari de la radio si o "biblioteca de
cercetare" alcatuita din 50 de caiete pline de intampla ri gasite de ea
pe internet, care relateaza despre evenimente din memoria ei. "Vreau sa
le pastrez pe toate" - spune ea. Pastrarea trecutului ei a devenit
principala constrangere din viata lui AJ.
"Cand imi usuc parul,
dimineata, ma gandesc ce zi e. Si, ca sa treaca timpul, rulez in minte
acea zi din ultimii 20 si ceva de ani - ca si cum as rasfoi filele unei
agende." AJ atribuie originile memoriei sale neobisnuite mutarii
familiei din New Jersey in California, cand ea avea doar opt ani. Viata
in New Jersey fusese confortabila si familiara, iar California era
straina si ciudata. A fost prima data cand a inteles ca, atunci cand
cresti, obligatoriu uiti si lasi ceva in urma.
"Pentru ca uram
schimbarea atat de mult, dupa aia a fost ca si cum as fi vrut sa pot
retine totul. Pentru ca stiu ca, pana la urma, nimic nu va mai fi
vreodata la fel" - spune ea. K. Anders Ericsson, profesor de psihologie
la Universitatea de Stat din Florida, crede ca, la baza, e posibil ca AJ
sa nu fie atat de diferita de noi, ceilalti. Dupa anuntul initial facut
despre conditia lui AJ in publicatia
Neurocase, Ericsson a
sugerat ca, referitor la AJ, ceea ce trebuie sa fie explicat nu e o
memorie innascuta extraordinara, fara precedent, ci mai degraba
extraordinara sa obsesie pentru trecutul ei.
Oamenii isi amintesc
intotdeauna lucrurile care sunt importante pentru ei. Impatimitii
baseballului au, de dragul statisticii, cunostinte enciclopedice;
maestrii sahului isi amintesc gambituri abile care s-au jucat cu ani in
urma; actorii - roluri intregi, dupa ce le interpreteaza. Fiecare are o
memorie buna la ceva. Ericsson crede ca, daca cineva s-ar ingriji la fel
de mult ca AJ sa-si pastreze trecutul, isprava de a-si memora viata
i-ar fi foarte la indemana. Ii pomenesc lui AJ de teoria lui Ericsson si
ea devine vizibil bulversata.
"Imi vine sa-l sun si sa tip la
el. Daca mi-as fi petrecut atat de mult timp memorandu-mi viata, chiar
as fi o persoana plicticoasa - spune ea. Nu stau s-o memorez. Pur si
simplu o stiu." Faptul ca-si aminteste totul o scoate din minti pe AJ si
o face sa se simta singura. "Imi amintesc lucrurile bune, care ma
linistesc. Dar imi amintesc si lucrurile rele - si fiecare alegere prost
facuta - spune ea. Si, de fapt, nu-mi acord mie insami un ragaz.
Sunt
toate aceste rascruci pe drum, momentele cand trebuie sa faci o
alegere, dar iata ca, desi au trecut zece ani, eu inca imi fac sange rau
pentru ele. Nu ma iert pentru multe chestii. Memoria este asa cum e
pentru a te proteja. Dar eu ma simt ca si cum nu m-ar fi protejat. Mi-as
dori macar cinci minute sa fiu un om obisnuit si sa n-am toate
chestiile astea in cap. Cei mai multi oameni considera ca am un har -
spune AJ -, dar eu cred ca e o povara."
Scopul sistemului nostru
nervos, de la organele senzoriale care furnizeaza informatia pana la
masivul glob de neuroni care o interpreteaza, e sa dea un sens celor ce
se intampla in acel moment si celor ce se vor intampla in viitor, pentru
ca noi sa putem reactiona in cel mai bun mod posibil. Creierele noastre
sunt, fundamental, masinarii de formulat preziceri, iar pentru a
functiona trebuie sa gaseasca ordine in haosul de amintiri posibile.
Cele
mai multe dintre lucrurile care trec prin creierul nostru nu trebuie sa
fie tinute minte mai multa vreme decat e necesar sa ne gandim la ele.
Daniel Schacter, psiholog la Harvard, a creat o taxonomie a uitarii,
pentru a cataloga ceea ce el numeste cele sapte pacate ale memoriei.
Pacatul neatentiei: Yo-Yo Ma, care isi uita violoncelul de 2,5 milioane
de dolari pe bancheta din spate a unui taxi. Veteranul Razboiului din
Vietnam inca obsedat de campul de lupta sufera de pacatul persistentei.
Politicianul
care, in timpul unui discurs de la tribuna, nu-si gaseste cuvantul,
desi ii sta pe limba, denota pacatul blocajului. Desi blestemam aceste
esecuri ale memoriei aproape zilnic, Schacter spune ca facem asta doar
pentru ca nu le vedem si avantajele. Fiecare pacat e, de fapt, cealalta
fata a unei calitati, "un pret pe care il platim pentru procesele si
functiile care ne slujesc bine in multe privinte". Exista motive
evolutive solide pentru care memoria ne lasa balta, in modurile
specifice in care o face.
Daca toate lucrurile la care ne uitam,
pe care le mirosim, le auzim sau la care ne gandim ar fi imediat
catalogate in uriasa baza de date care e memoria noastra pe termen lung,
ne-am ineca in informatii irelevante. In nuvela sa "Funes cel plin de
amintiri", Jorge Luis Borges descrie un om schilodit de incapacitatea de
a uita.
El isi aminteste fiecare detaliu al vietii lui, dar nu
poate face diferenta intre banal si important. Nu poate discerne ce e
prioritar, nu poate generaliza. Este "practic incapabil de idei
generale, platonice". Poate ca, dupa cum conchide Borges in nuvela sa,
uitarea - si nu amintirea - reprezinta esenta a ceea ce ne defineste ca
oameni. "A gandi - scrie Borges - inseamna a uita."
Dar si a
imbatrani inseamna a uita. Peste cinci milioane de americani au maladia
lui Alzheimer si chiar mai multi sufera de alterari cognitive mai blande
sau, in grade mai mici, de pierderea memoriei. Cand li s-a cerut sa-si
aminteasca o lista de 15 cuvinte citita cu 20 de minute mai devreme,
octogenarii din cadrul unui studiu si-au amintit mai putin de 60%, in
timp ce tinerii de 20 si ceva de ani si-au putut aminti aproape 90%. Nu e
surprinzator ca oamenii cauta de multa vreme substante chimice care ar
putea stopa acest val al uitarii.
Dupa cum scria franciscanul
Bernardo de Lavinheta la inceputul anilor 1500, "Memoria artificiala are
doua straturi: prima parte consta in leacuri si cataplasme." A doua
parte, desigur, e arta memoriei, pe care Lavinheta o considera mai
sigura si, totodata, mai eficienta (intrucat leacurile pentru memorie
pot avea uneori nefericitul efect secundar de a "usca creierul"). La ora
actuala, ginkgo biloba se vinde ca supliment nutritiv fara reteta sau
adaugat in creme de fructe si sucuri "inteligente", chiar si in absenta
unor dovezi evidente ca ar impulsiona in vreun fel memoria - sau ca ar
duce la uscarea creierului.
In ultimele decenii, companiile de
produse farmaceutice au ridicat cercetarea pe noi culmi indraznete.
Inarmate cu o sofisticata intelegere a temeliilor moleculare ale
memoriei, au cautat sa creeze noi medicamente care sa amplifice
capacitatea naturala a creierului de a-si aminti. In ultimii ani, au
fost infiintate cel putin trei companii avand scopul declarat de a
produce medicamente pentru memorie. Una dintre acestea, Cortex
Pharmaceuticals, incearca sa creeze o categorie de molecule, denumite
ampakine, care faciliteaza transmiterea glutamatului neurotransmitator.
Glutamatul
e unul dintre principalii excitanti chimici transmisi prin sinapsele
dintre neuroni. Amplificand efectele acestuia, Cortex spera sa
imbunatateasca acea capacitate fundamentala a creierului de a forma si
recupera amintiri. Administrata sobolanilor de varsta medie, o ampakina a
reusit sa anuleze total declinul provocat de varsta in mecanismele
celulare ale memoriei. E posibil sa nu mai treaca mult timp pana cand
medicamentele precum ampakinele sa ajunga pe piata; cand vor ajunge, ar
putea avea un impact urias asupra societatii.
Desi companiile de
produse farmaceutice cauta tratamente terapeutice pentru a preveni
maladia lui Alzheimer si a combate dementa, pare inevitabil ca pilulele
lor sa ajunga pe mana studentilor care tocesc pentru examene si probabil
a foarte multor oameni care vor doar sa-si imbunatateasca performanta
cerebrala. Deja psihostimulentele destinate tratarii tulburarilor de
atentie si a hiperactivitatii, de pilda Adderall si Ritalin, sunt
folosite ca "parteneri de studiu" de catre unul din patru studenti de la
anumite colegii, care incearca sa-si ridice puterea de concentrare si
sa-si imbunatateasca memoria. Toate acestea ridica unele intrebari de
etica ingrijoratoare.
Am alege sa traim intr-o societate in care
oamenii au o memorie cu mult mai buna? De fapt, ce ar insemna mai exact
sa avem o memorie mai buna? Ar insemna sa ne amintim lucrurile doar
exact asa cum s-au intamplat, fara niciuna dintre revizuirile si
exagerarile pe care le creeaza mintea noastra in mod natural? Ar insemna
sa avem o memorie care uita traumele? Ar insemna sa avem o memorie care
retine doar acele lucruri pe care vrem noi sa le retina? Ar insemna sa
devenim AJ?
Vreau sa vad cum functioneaza memoria inconstienta,
nondeclarativa, a lui EP, asa ca il intreb daca l-ar interesa sa ma ia
cu el la o plimbare prin cartierul lui. Imi spune "nu prea", asa ca mai
astept si il intreb din nou cateva minute mai tarziu. De data asta, e de
acord. Iesim pe usa din fata cand soarele dupa-amiezii e inca sus si o
luam la dreapta. Il intreb pe EP de ce nu o luam la stanga mai bine.
"As
prefera sa n-o iau intr-acolo. Ăsta-i drumul pe care merg eu. Nu stiu
de ce" - imi raspunde el. Dar, dupa atati ani in care s-a plimbat pe
acelasi drum, traseul s-a imprimat in inconstientul lui. Sotia lui,
Beverly, il lasa acum sa iasa singur, desi o singura cotitura facuta
gresit l-ar face sa se rataceasca de tot. Uneori se intoarce de la
plimbare cu obiecte pe care le-a cules pe drum: o gramajoara de pietre
rotunde, un catelus, portofelul cuiva. Niciodata nu poate sa explice cum
au ajuns in posesia lui.
"Vecinii nostri il iubesc, fiindca se
apropie si incepe sa discute cu ei" - spune Beverly. Chiar daca el crede
ca-i intalneste pentru prima data, a invatat ca in preajma acestor
oameni se simte in largul lui. Traversam si iata-ma singur cu EP pentru
prima data. Nu stie cine sunt sau ce caut langa el, desi pare sa simta
ca ma aflu acolo dintr-un motiv justificat. Este prins in capcana
supremului cosmar existential, orb in fata realitatii in care traieste.
Simt
impulsul de a-l ajuta sa evadeze, macar pentru o clipa. Vreau sa-l iau
de brat si sa-l scutur. "Ai o tulburare de memorie rara si care te
afecteaza - intentionez sa-i spun. Ai pierdut ultimii 50 de ani. In mai
putin de un minut, vei uita ca aceasta discutie a avut vreodata loc."
Imi
imaginez groaza in stare pura de care ar avea parte, claritatea de
moment, haul imens care s-ar casca in fata lui si apoi s-ar inchide la
fel de rapid. Si apoi o masina care trece sau o pasare care canta l-ar
face sa revina in bula lui de uitare. Ne intoarcem si parcurgem inapoi
strada al carei nume l-a uitat, trecand pe langa vecinii care-i fac cu
mana, dar pe care nu-i recunoaste, spre o casa pe care nu o stie. In
fata casei este o masina parcata, cu geamuri fumurii. Ne intoarcem sa ne
uitam la imaginile noastre reflectate.
Il intreb pe EP ce vede. "Un batran - spune el. Nimic mai mult."
DJUNA
DAVITASVILI este un nume foarte cunoscut, cu puternice rezonante
speciale pentru milioane de oameni. Dar nu despre persoana sau
personalitatea vestitei vindecatoare vom vorbi mal jos, ci vom reproduce
- fara comentarii - o serie de sugestii si retete pentru terapia (sau
profilaxia) diverselor afectiuni ce macina astazi lumea vie. Sunt, de
fapt, reguli de viata general valabile, bazate exclusiv pe ceea ce ne
ofera natura.
Zavorâte
in Turnul Londrei, bijuteriile Coroanei britanice au fost, de-a lungul
vremii, admirate si dorite. Multi indivizi certati cu legea au râvnit la
ele, dar numai unul a reusit sa intre in posesia lor, chiar daca pentru
foarte scurt timp. Este vorba despre un aventurier pe nume Thomas
Blood, care, in timpul domniei lui Carol al II-lea a incercat sa dea
lovitura vietii, motivele din spatele actiunii sale ramânând insa pâna
astazi necunoscute pentru istorici...
Dorinta
de a domina este specifica, poate, oricarei fiinte umane si, de multe
ori, ne-am imaginat conducând lumea, cu speranta ca am putea-o face mai
buna. Un deziderat visat de multi dintre dictatorii care au însângerat
planeta, în încercarea lor de a-si impune vointa, încercare, din
fericire, esuata de fiecare data. Dar, pe lânga un Napoleon, un Hitler,
un Stalin, tirani care au fost la un pas de a impune lumii ideile lor în
privinta guvernarii ideale, au mai existat în istorie si epigoni,
dornici sa realizeze aceleasi proiecte fanteziste, dar care au ratat
înca din start finalizarea lor. Va invitam sa cunoasteti, în rândurile
ce urmeaza, câteva asemenea personaje, aflate la granita dintre sublim
si penibil...
S-a
discutat foarte mult despre conexiunile oculte ale nazismului si
istoricii accepta faptul ca Hitler si numeroase alte capetenii ale celui
de-al treilea Reich au facut parte din organizatia secreta Thule, ce
venera zeitatile pagâne ale vechilor germani – desi s-au facut supozitii
legate de presupusul atasament al membrilor sai la cultele satanice.
Putina lume stie însa ca a existat chiar un castel, în Germania,
destinat întrunirilor elitei SS, un loc pentru proslavirea ideologiei
rasiste si onorarea, în ceremonii fastuoase si în acelasi timp macabre a
stramosilor „arieni”.